Cum trebuie regândit conceptul de disciplină şi de ce trebuie să înţeleagă părintele importanţa „creierului social” în dezvoltarea copilului

Disciplina coercitivă a copilului, bazată pe o gamă variată de pedepse folosită atât acasă, de părinţi, cât şi în sistemul de învăţământ, de cadrele didactice, trebuie înlocuită cu disciplina pozitivă, al cărei obiectiv principal este învăţarea. Este unul dintre principalele mesaje transmise de psihologul Tina Payne Bryson sâmbătă, la Bucureşti, alături de importanţa „creierului social” în această ecuaţie.

Creierul nostru este fundamental social, o teorie în psihologie care pune accent pe importanţa relaţiilor sociale şi pe modul în care suntem influenţaţi pe tot parcursul vieţii de interacţiunea cu cei din jurul nostru.

Ideea de „creier social” mai arată, conform psihologului Matthew Lieberman, că ne naştem profund dependenţi de părinţii noştrii şi că înainte de mâncare sau apă, avem nevoie de conexiune cu aceştia, fără de care nimic nu este posibil – inclusiv mâncarea şi apa.

Importanţa acestui aspect a fost subliniată şi de expertul în parenting, psihoterapeutul şi Directorul de Educaţie Parentală la Institutul Mindsight din SUA, Tina Payne Bryson, mama a trei băieţi, în cadrul conferinţei „Disciplină fără dramă”, susţinută sâmbătă la Bucureşti.

Prin prisma faptului că interacţiunea socială ne modelează din momentul în care venim pe lume, Bryson a încercat să-i convingă pe părinţii care au asistat la conferinţă cât de ineficientă, dar mai ales nocivă este pe termen lung disciplina coercitivă. Nu numai în România, dar în marea majoritate a ţărilor disciplina şi educaţia copilului sunt strâns legate de ideea de pedeapsă, deşi obiectivul principal ar trebuie să fie învăţarea.

Starea propice acumulării de informaţie

Bryson a explicat faptul că în cazul disciplinării prin pedeapsă, creierul copilului nu se află într-o stare de receptivitate, starea propice acumulării de  informaţii, ci în stare reactivă, specifică situaţiilor de panică, în care trebuie să găsească soluţii pentru a evita o ameninţare. În cazul disciplinei prin pedeapsă, ameninţarea poate fi un părinte sau un profesor care ţipă, îl loveşte sau îl critică pe copil, dar şi un părinte care îi refuză copilului afecţiunea pentru că a făcut ceva considerat greşit. Astfel, copilul se va concentra pe cum să evite astfel de consecinţe nedorite, nu pe informaţia pe care adultul speră să o reţină.

„Copilul are nevoie să-i fie trasate limite pentru a se simţi în siguranţă, dar părinţii trebuie să înveţe să impună limite încercând în acelaşi timp să acorde atenţie receptivităţii emoţionale”, după cum a punctat psihologul în prezenţa celor câteva sute de părinţi prezenţi la conferinţa desfăşurată la Hotel Crown Plaza din Bucureşti. Aceasta a adăugat că după ani de zile în care s-a „reeducat” alături de cei trei copii ai săi pentru a deveni un părinte mai atent la nevoile lor reale şi mai răbdător, încă mai are momente în care se lasă pradă oboselii şi reacţionează la supărare, aşa cum am fost învăţaţi mulţi dintre noi să ne comportăm când suntem dezamăgiţi sau furioşi. 

Comportamentul copilului înseamnă comunicare 

Una dintre cele mai importante întrebări pe care un părinte trebuie să şi-o pună în ceea ce priveşte disciplinarea copilului este „Care sunt consecinţele pe care vreau să le impun?”, pentru că, din păcate, părinţii asociază cel mai des disciplina cu pedeapsa. La fel de important este ca adulţii care au copii în îngrijire - părinţi, bunici, profesori - să nu uite că cei mici comunică prin felul în care se comportă, iar adultul are datoria să descopere cea mai bună cale de a înţelege ceea ce copilul vrea să-i spună. „Copilul încearcă să se adapteze la diverse situaţii cu care se confruntă şi, uneori, soluţia găsită de el nu este acceptabilă ca atitudine în ceea ce priveşte regulile sociale”, după cum afirmă Bryson. Tocmai de aceea, părintele trebuie să ajute la dezvoltarea abilităţilor de care un copil are nevoie pentru a interacţiona eficient şi de a se adapta.

Bryson a atras atenţia că uneori este atât de greu pentru părinţi să-şi înţeleagă copiii şi pentru că ceea ce adultul nu percepe ca fiind o ameninţare, copilul o consideră ca atare. Un exemplu este teama de separare pe care copilul o prezintă atunci când trebuie să meargă la grădiniţă, într-un mediu care pentru părinte este o zonă sigură, dar un copil se simte neajutorat.

Deşi prima reacţie a părintelui în faţa unui copil care îl dezamăgeşte sau îl supără este însoţit de o pedeapsă, ţipăt, critică, acesta trebuie să se întrebe înainte de toate dacă nu cumva „Răspunsul este contraproductiv?” , deci ineficient în dezamorsarea unui moment tensionat, menit să scoată copilul din zona de hiperstimulare (în care copilul este furios, agitat, are o atitudine de respingere etc) sau din cea de hipostimulare (când este trist, deprimat etc).

Pentru a reveni în zona de echilibru, situată între cea de hiperstimulare şi cea de hipostimulare (în care procesul de înţelegere, de învăţare şi cooperarea sunt cel mai uşor de accesat), părintele ar trebui să-i ofere copilului şansa conectării, în locul unor consecinţe care nu sunt logice, cum ar fi ţipătul, intrerdicţia, aplicarea diferitelor pedepse etc. O metodă eficientă de dezamorsare a tensiunii în cazul copiilor este jocul, la fel şi plânsul, în ciuda faptului că părinţii încearcă să-i pună cât mai repede capăt.

În concluzie, abordarea corectă a disciplinării copiilor se referă, în esenţă, la menirea adulţilor de a-i îndruma pe copii, nu de a-i constrânge sau de a-i umili, după cum a subliniat psihologul Tina Payne Bryson.