Fie că ne place sau nu, America este farul democraţiilor de tip occidental spre care tinde şi România, iar ce se întâmplă peste Ocean se va replica într-o formă sau alta peste tot în lumea democratică, mai devreme sau mai târziu. În cazul unora mai devreme, în cazul altora cu întârzierea specifică zonelor de periferie a civilizaţiei. În materie de marketing politic şi comunicare electorală, Statele Unite deţin rolul de creator de tendinţe pe plan global, deja de vreo şase decenii încoace.

De amintit în acest context o anecdotă petrecută în România anului 1996, când politicianul de etnie maghiară György Frunda îşi făcea campanie electorală din postura de candidat UDMR la prezidenţiale. În Ardeal, nişte cetăţeni hâtri i-au spus că „România va avea un preşedinte ungur când America va avea un preşedinte negru”. Voiau să spună că aşa ceva s-ar întâmpla doar la Paştele Cailor. Fără ca America să-l fi votat preşedinte pe Barack Obama în 2008 şi 2012, poate că nici românii nu erau pregătiţi să-l aleagă în 2014 şi 2019 pe Klaus Iohannis – un minoritar din punct de vedere etnic şi confesional.

Faţă de precedentele trei runde de alegeri prezidenţiale americane, când pe buletinele de vot apărea numele unui politician de culoare sau al primei femei nominalizate de un partid important (Hillary Clinton în 2016), competiţia din 2020 are ca protagonişti doi bărbaţi albi trecuţi bine amândoi de 70 de ani – preşedintele în funcţie Donald Trump şi contracandidatul său democrat, Joe Biden. Ambii reprezintă victorii în carne şi oase ale ştiinţei medicale ce prelungeşte viaţa activă a celor care au acces la noile tehnologii din domeniul sănătăţii, însă niciunul dintre ei nu are cu adevărat priză la electoratul non-alb, cel aparţinând unor categorii sociale marginalizate sau cel cu un stil de viaţă rupt de la normă.

Demografia Americii continuă să se schimbe de câteva decenii, motiv pentru care cei mai paranoici dintre conservatori consideră că Statele Unite se vor duce de râpă nu peste multă vreme. În 1492, când genovezul Cristofor Columb a pus piciorul în Lumea Nouă, circa 10 milioane de indigeni, identificaţi în mod eronat ca indieni, trăiau pe teritoriul aflat mai sus de Rio Grande (actuala graniţă naturală între SUA şi Mexic). În prima sută de ani de la descoperirea Americii, europenii încă erau o mână de oameni împrăştiaţi pe ici şi colo, primul aflux semnificativ de imigranţi din Anglia sosind pe continentul nord-american abia din 1620.

Deja în 1776, când Statele Unite ale Americii s-au constituit ca ţară, albii constituiau aproape 80% din populaţie, proporţia lor crescând până la 90% în 1920 şi a rămas la acest nivel până în jurul anului 1950. După care a început să scadă constant până în prezent, pe fondul imigraţiei intense în special dinspre Asia şi ţările hispanice. În 2018, doar 60% din populaţia americană mai era albă şi este de aşteptat ca procentajul să scadă sub 50 în următorul sfert de secol. Populaţia mai diversă a Americii de azi nu este cu nimic mai puţin... americană decât altădată, însă ce-i drept are aşteptări ceva mai diferite, inclusiv de la politicieni.

Donald Trump va marşa alături de acelaşi Mike Pence pentru postul de vicepreşedinte, un domn calm şi cumsecade, cu părul cărunt, care mai contrabalansează excesele liderului de la Casa Albă. Sprijinul lui Pence esenţial pentru câştigarea „alegătorilor evanghelici” din zona cea mai pioasă a Americii – un grup compact de 11 state federale învecinate din sudul ţării, întinse de la vest la est din Texas până în Carolina de Nord şi numite colectiv „centura Bibliei”. Ca toţi oamenii foarte religioşi, aceştia reprezintă cea mai conservatoare categorie de electorat, iar în plus este cea mai omogenă şi disciplinată.

Joe Biden în schimb a ales-o pe Kamala Harris să-i fie parteneră pe buletinul de vot în tandemul preşedinte-vicepreşedinte. Şi nu dintr-o afinitate personală, căci Harris l-a criticat pe acesta în timpul alegerilor primare pentru nominalizarea candidatului democrat la preşedinţia SUA. Ci pentru că profilul ei de politician are potenţialul de a atrage sprijin din partea unor categorii de electorat vitale pentru fostul vice al lui Obama, anume minorităţile de orice fel şi generaţiile mai tinere. Harris însăşi întruchipează noua Americă, mai diversă, mai colorată, mai puţin stereotipală şi mai puţin descendentă din coloniştii europeni.

Alegerea de către echipa lui Joe Biden a Kamalei Harris pentru funcţia de vicepreşedinte are potenţialul de a dinamiza campania acestuia, pe care preşedintele Donald Trump îl porecleşte peiorativ Slow Joe.

Kamala Harris (se pronunţă Kámala – exact cum se scrie, cu accent pe prima silabă) este născută în 1964, într-un orăşel din statul California, într-o familie de imigranţi: tatăl din Jamaica, mama din India. Numele ei de botez, deoarece este baptistă, înseamnă „lotus” în limba sanscrită. Părinţii Kamalei nu erau tocmai genul de imigranţi modeşti veniţi să ocupe slujbe prost plătite pentru ca măcar copiii lor să trăiască visul american al belşugului. S-au cunoscut ca studenţi străini la universitatea Berkeley, unde Donald Harris studia economia, materie pe care o predă acum ca profesor la Stanford, în timp ce mama ei, Shayamala, urma cursurile de nutriţie şi endocrinologie ale aceleiaşi universităţi, devenind cercetător ştiinţific a cărui muncă focusată asupra hormonului progesteron a condus la progrese în tratarea cancerului mamar. La vârsta de 12 ani, Kamala şi-a însoţit mama la Montreal, în Canada, unde a absolvit un gimnaziu cu predare în limba franceză şi apoi liceul.

Revenită în Statele Unite, tânăra Kamala Harris a fost studentă consecutiv la două universităţi, una în Washington pe care a terminat-o cu diplome în ştiinţe politice şi economie, apoi alta în California, unde a devenit doctor în drept. La vârsta de 26 de ani, a intrat în sistemul judiciar în calitate de procuror districtual adjunct în Alameda, comitatul în care s-a născut. A contribuit în mod direct la condamnarea penală a unor ucigaşi, jefuitori şi agresori sexuali, în acelaşi timp apărând dreptul delincvenţilor juvenili de a compărea în faţa unui tribunal pentru minori şi nu în tribunale pentru adulţi. Sistemul judiciar american permite magistraţilor cu rezultate extraordinare să avanseze în carieră, astfel că după un deceniu şi jumătate de activite a câştigat prin concurs mai întâi postul de procuror al metropolei San Francisco, apoi cel de procuror general al statului California, pe cel din urmă deţinându-l până în 2017, când a devenit senator.

În 2019 s-a înscris în cursa internă din Partidul Democrat pentru nominalizarea la funcţia de preşedinte al SUA, reuşind să atragă peste 20.000 de susţinători în oraşul natal Oakland la evenimentul de lansare a candidaturii, dar şi donaţii substanţiale. Unii dintre cei mai liberali membri ai partidului, care se poziţionează împotriva durităţii pedepselor din sistemul judiciar american, i-au reproşat lui Harris ca în calitatea ei de procuror a atacat o decizie judecătorească de suspendare a pedepsei cu moartea pentru un violator care şi-a omorât victima, reuşind să câştige apelul. Pe măsură ce alegerile primare s-au profilat ca o cursă în doi între Joe Biden şi senatorul Bernie Sanders, Harris s-a retras, anunţându-şi sprijinul pentru cel dintâi, care a obţinut în final nominalizarea democraţilor.

În special după mişcările de stradă în urma uciderii lui George Floyd de către poliţiştii din Minneapolis, Joe Biden a fost pus sub presiune să aleagă o femeie de culoare ca partener de tandem electoral, echipa sa de campanie evaluând câteva opţiuni. Anticipată încă din primăvara acestui an de anumiţi observatori ai politicii americane, alegerea de către Biden a Kamalei Harris pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA are potenţialul de a dinamiza campania acestuia, pe care Trump îl porecleşte Slow Joe („Încetul Joe”). Biden este cotat în acest moment în sondaje cu prima şansă de a câştiga votul popular, însă victoria sa este complicată de sistemul electoral arhaic în care preşedintele american nu este ales direct prin votul cetăţenesc, ci prin delegaţi ai statelor federale. Frământările prin care Statele Unite trec în prezent (criza coronavirus, dezastre naturale, proteste generate de împuşcarea de către poliţişti a încă unui cetăţean american de culoare neînarmat – Jacob Blake) fac ca deznodământul să fie deocamdată imprevizibil.

În recentul său discurs de acceptare a candidaturii pentru realegere, la convenţia online a Partidului Republican, Donald Trump a declarat că acestea sunt cele mai importante alegeri prezidenţiale americane din toate timpurile. Şi în bună măsură are dreptate, dacă ne gândim că preşedinţii americani au mână liberă să-şi împlinească programul politic abia din al doilea mandat, când nu se mai află sub presiunea realegerii. Iar agenda politică a lui Trump îi sperie pe mulţi americani prin radicalismul său.

Începând de azi mai sunt 70 de zile până la alegerile prezidenţiale programate pe data de 3 noiembrie 2020 şi orice rezultat este posibil în perspectiva tradiţionalelor dezbateri televizate între candidaţi, iar prestaţia lor va cristaliza preferinţele votanţilor. Indiferent dacă Joe Biden va câştiga sau nu alegerile prezidenţiale din toamnă, cariera Kamalei Harris deja a fost lansată pe orbita politicii de nivel înalt din SUA. Dacă Biden le va pierde, cu siguranţă că nu va primi a doua şansă, pe câtă vreme Harris are şanse bune să fie ea însăşi nominalizată de democraţi pentru candidura la Casa Albă, cel târziu în 2028, însă poate chiar în 2024.