Mizez în articol pe două argumente, cel al candidatului creat de societate şi cel al candidatului impus de partid. Am evitat să mă leg şi de rezultatele propriu-zise ale sondajului, care nu au arătat cifre îmbucurătoare pentru Clinton nici de la categoriile sociale de unde se aştepta o susţinere bună. Nu m-am legat nici de scandalurile legate de trecutul lui Clinton şi nici de acuzaţiile din ce în ce mai puternice aduse lui Trump.

Candidata democraţilor, Hillary Clinton, a fost dată câştigătoare de mai toate publicaţiile, iar victoria sigură a acesteia a luat pe nepregătite milioane, poate chiar miliarde de oameni de pe întreaga planetă. Revista Newsweek deja pregătise noul număr, pe a cărui copertă am fi citit „First Madam”, descoperind parcursul lui Clinton către Casa Albă. 125.000 de reviste au fost readuse la sediul publicaţiei în urma rezultatului alegerilor prezidenţiale.

Când m-am trezit, Trump avea 238 de electori şi câştigase deja statul Florida, zarurile fiind deja aruncate în această cursă. Am citit păreri de tipul „dacă Clinton reuşeşte...”, „dacă Clinton ar câştiga statele...”, dar am înţeles că e, de fapt, prea târziu pentru asta.

Dincolo de Trump, avem candidatul republican creat de societatea forţată să fie corectă politic

Donald Trump, dincolo de propria-i imagine de afacerist oportunist, de candidat neserios, de misogin sau de rasist (câteva din lunga listă de etichete atribuite republicanului), a fost candidatul pe care însăşi societatea l-a creat de-a lungul ultimilor ani. Ce e de făcut într-o societate în care dacă eşti „bărbat alb” eşti privilegiat şi părerea ta nu mai contează, deoarece nu te confrunţi cu problemele oricărei minorităţi culturale, religioase, sexuale etc.? Ce e de făcut într-o societate corectă din punct de vedere politic, în care argumentele la replicile tale sunt că eşti „fascist”, „rasist” sau „xenofob”?

Simplu: cauţi scăparea în imaginea unui candidat care reuşeşte să spargă astfel de bariere, aducând asupra sa un val de controverse de-a lungul procesului. La fel cum cu o floare nu se face primăvară, corectitudinea politică şi toleranţa nu se fac cu forţa, indiferent de cât de progresistă ar părea societatea la care ne referim. Un elastic întins prea mult nu face decât să se rupă şi să-l plesnească pe cel care îl întinde. Lista de zicale potrivite acestui eveniment poate continua, dar nu este cazul.

Trump a reuşit, prin felul său de a fi, să dea o voce celor care l-au votat, celor „uitaţi de America” pe care îi menţionează chiar în primul său discurs de după alegeri. Astfel, e greu să te mai miri cum de o societate „atât de progresistă”, unde a apărut „visul american”, a votat un candidat care a fost extrem de vocal împotriva curentelor progresiste şi globaliste. Mulţi l-au votat fără să-şi mai facă publice preferinţele politice în ultimele luni, deoarece a fi susţinător al lui Trump a reuşit să devină chiar un stigmat social.

Când impui un candidat, fii sigur că planurile tale vor fi date peste cap

Relatările din presa autohtonă cu privire la alegerile din SUA au fost, aşa cum era de aşteptat, concentrate pe ultimele zile de campanie şi pe ziua propriu-zisă a alegerilor generale. Poate că nu mulţi îşi amintesc de alegerile primare ale republicanilor şi ale democraţilor, în urma cărora Donald Trump şi Hillary Clinton au ieşit învingători.

Problema acestor alegeri primare apare în cazul Democraţilor, care au propulsat-o pe Clinton pe prima poziţie în mod artificial, în defavoarea lui Bernie Sanders. Senatorul progresist din Vermont s-a alăturat democraţilor pentru a candida la alegerile prezidenţiale din Statele Unite şi a fost exact ceea ce-şi dorea publicul american, îndeosebi cel democrat, de la un viitor preşedinte al SUA.

Sondajele de opinie şi analizele de la acea vreme l-au dat întotdeauna învingător pe Sanders într-o confruntare directă cu Trump, la diferenţe de procentaj de până la 10%. În acelaşi timp, Clinton nu a reuşit să aibă aceeaşi tracţiune în rândul publicului, fiind cotată mult mai slab în acelaşi tip de confruntare directă. Cu toate acestea, lucrurile au stat altfel la votul din alegerile primare.

Candidatul care a reuşit să strângă zeci de mii de oameni la fiecare miting şi care a avut întotdeauna şansele cele mai bune împotriva republicanilor, cu precădere împotriva lui Trump, a ieşit pe locul 2. Candidata ale cărei mitinguri au avut, uneori, prezenţe dezamăgitoare, de doar sute de persoane, dar care a avut sprijinul pe toate fronturile din partea Partidului Democrat, a ieşit învingătoare, doar pentru a suferi o înfrângere la final de drum, în seara cea mare.

Republicanul a ajuns pe locul 1 în preferinţele votanţilor prin suportul natural oferit de public, creând o mişcare în jurul său. Democratul Sanders a fost în aceeaşi poziţie, realizând o mişcare naturală a publicului, care însă a fost pusă la punct de establishment. Acest establishment, sau elită, poartă o parte din vina de a pierde alegerile.

Retrospectiv privind, pare clar ca lumina zilei că un candidat impus nu va face faţă unui candidat ce creşte natural. Lucrurile ar fi trebuit să fie clare încă din 2008, când Clinton a pierdut alegerile primare împotriva lui Barack Obama. „It’s her turn” nu reprezintă decât un alt mod de a traduce susţinerea artificială a democratei în cursa pentru fotoliul de la Casa Albă. Preşedinţia nu e un joc în care fiecare poate alege „când e rândul său”.

Cât de negru poate fi dracul?

Chiar dacă s-a bătut cu pumnii în piept la fiecare miting sau pe Twitter, Trump nu va construi un zid la graniţa cu Mexicul. Republicanul nu va da afară toţi imigranţii ilegali din ţară şi nici pe musulmani. Astfel de puncte cheie ale campaniei preşedintelui dispar acum de pe site-ul său, parţial într-un episod ipocrit şi parţial într-o dovadă că nu tot ce zboară se mănâncă.

Lumea a fost făcută să se teamă de faptul că Trump va începe al Treilea Război Mondial, împotriva Rusiei, care culmea, felicită preşedinţia republicană şi speră la o ameliorare a relaţiilor între cele două state (personal, sunt foarte curios ce va înseamna asta pentru Siria în lunile următoare). Războiul nuclear este o temă recurentă în zilele noastre, iar pe cei ce se tem de asta, îi invit să citească despre MAD (mutually assured destruction) sau distrugerea reciprocă asigurată. Un atac nuclear reciproc va anihila statele combatante şi nu numai; planeta va fi aruncată într-o iarnă nucleară şi este greu de prezis dacă omenirea ar supravieţui. Cine are de câştigat când nu mai e nimic de câştigat?

Republicanul, democrat la rădăcini, s-a temperat încă de la primul discurs şi sunt şanse să se întoarcă spre centru în viitor. Dacă va sta 4 sau 8 ani la Casa Albă, rămâne de văzut. Dacă americanii vor să se teamă de ceva, nu trebuie să se teamă că au un preşedinte republican, şi nici de faptul că democraţii au pierdut Congresul, ci că au pierdut Curtea Supremă. Majoritatea republicană de acolo are şanse foarte mari să se păstreze dincolo de viitorii 8 ani.

Establishment-ul democrat, ce s-a cutremurat din temelii în seara de 8 noiembrie, are foarte multe de făcut dacă vrea să recâştige încrederea americanilor şi dacă vrea să obţină preşedinţia peste 4 sau peste 8 ani. Dacă Trump va face America măreaţă din nou, invocând acronimul MAGA (Make America Great Again), rămâne de văzut. Cert e că Donald Trump nu e de capul lui, chiar dacă publicul este făcut să creadă asta.