Pandemia de coronavirus poate schimba calculele Rusiei în Orientul Mijlociu

Pandemia de coronavirus poate duce la instabilitate internă în Rusia, iar acest lucru poate forţa Moscova să-şi limiteze prezenţa în Orientul Mijlociu, scrie analistul politic Dmitri Frolovski pentru Al Jazeera.

În ultimele două săptămâni, răspândirea bolii covid-19, provocată de noul coronavirus, s-a accelerat în Rusia. În prezent, această ţară întinsă pe două continente numără 24.490 de cazuri de contaminare, dintre care 198 fatale. Deşi acest bilanţ este cu mult mai mic decât cele anunţate de unele ţări europene, cum ar fi Spania, Italia sau Marea Britanie, focarul pare să fie în fază incipientă şi are un potenţial ridicat de agravare.

În acest context, Kremlinul încearcă să-şi proiecteze puterea „soft” la nivel internaţional, trimiţând ajutoare medicale şi personal în Italia şi Serbia şi vânzând echipamente Statelor Unite, dar există preocupări pertinente că situaţia se va înrăutăţi rapid şi va avea consecinţe politice şi economice severe.

La Moscova, spitalele şi-au atins deja capacitatea şi nu mai fac faţă nici la unităţile de primiri urgenţe.

Această situaţie delicată pe plan intern va afecta în mod cert iniţiativele de politică externă, mai ales în Orientul Mijlociu.

O criză economică la orizont

Prognozele asupra economiei ruse nu erau bune încă înainte de izbucnirea pandemiei. Acum se aşteaptă să fie şi mai slabe.

La sfârşitul lui martie, Standard & Poor estima o contractare de 0,8% a economiei ruse în acest an. La începutul lui aprilie, Fitch indica o contractare de 1,4%. La rândul său, Guvernul rus se teme de o scădere cu 10% a PIB-ului în cel mai sumbru scenariu.

Cu toate că ministrul de Finanţe Anton Siluanov a dat asigurări că Guvernul este pregătit să abordeze efectele pandemiei, el a subliniat totodată că „vremurile prospere” sunt departe, ţinând cont mai ales de scăderea preţului petrolului, o sursă importantă de venit pentru Rusia.

Acordul OPEC+, încheiat recent, este considerat un succes de presa rusă, dar nu va fi suficient pentru creşterea preţului petrolului şi pentru a preveni recesiunea în acest an.

În plus, recuperarea economică va fi afectată cel mai probabil ce incapacitatea Rusiei de a se împrumuta din străinătate din cauza sancţiunilor internaţionale. La 26 martie, în cadrul summitului G20, desfăşurat prin videoconferinţă, preşedintele rus Vladimir Putin a solicitat un moratoriu pentru bunurile esenţiale în cazul acestor sancţiuni. Câteva zile mai târziu, Rusia a venit la ONU cu o propunere de relaxare a sancţiunilor, dar s-a trezit cu reproşuri din partea unor ţări occidentale şi cu opoziţia acerbă a Ucrainei.

În martie, Putin a recunoscut într-un interviu acordat agenţiei de presă TASS că Rusia a suferit pierderi de 50 de miliarde de dolari din cauza sancţiunilor, aplicate ca urmare a anexării Crimeei şi susţinerii separatiştilor proruşi din Donbas. Un calcul subestimat, conform Bloomberg.

Un adept convins al conservatorismului fiscal, este puţin probabil ca Putin să urmeze calea multor naţiuni occidentale şi să direcţioneze o parte din fondurile acumulate din vânzările de petrol către ajutorarea întreprinderilor mici sau pentru oferirea unei plase de siguranţă populaţiei.

În ultima sa intervenţie, preşedintele rus a anunţat un suport destul de mic pentru micile companii private. O potenţială creştere a ratei şomajului, combinată cu scăderea salariilor pentru al şaselea an consecutiv, va stârni probabil nemulţumiri sociale în Rusia. Ori popularitatea lui Putin a scăzut semnificativ de la realegerea sa în 2018, iar demersul recent de modificare a Constituţiei în aşa fel încât să rămână la putere după 2024 a polarizat societatea rusă.

Un sondaj efectuat în martie de Centrul Levada, un institut independent de sondare a opiniei publice, constată că ruşii au păreri împărţite în privinţa intenţiei lui Putin de a-şi păstra postul de la Kremlin după 2024: 47% declarându-se împotrivă şi 48% declarându-se pro. Dificultăţile economice aflate la orizont se vor traduce probabil într-o mai mare polarizare politică, care ar putea să ducă la ieşirea în stradă a opoziţiei, aşa cum s-a mai întâmplat.

Reconsiderarea politicii externe

Agravarea crizei socio-economice şi celei politice ar putea obliga Kremlinul să-şi reconsidere politica externă, care în mare a fost determinată de factorii interni.

Orientul Mijlociu este una din regiunile în care Rusia duce, îndeosebi din 2015, o ofensivă importantă combinând puterea „soft” cu cea „hard”.

Mulţi consideră că Moscova a intervenit în Siria pentru a încerca să forţeze Occidentul să negocieze în dosarul ucrainean şi să ridice sancţiunile, care au afectat economia rusă şi au provocat nemulţumiri sociale. Dar, în prezent, la aproape cinci ani de la intrarea armatei ruse în Siria de partea lui Bashar al-Assad, Moscova nu pare să-şi fi mărit şansele de reconciliere cu Occidentul. Astfel, obiectivele şi planul pe termen lung în vederea menţinerii prezenţei în regiune rămân neclare.

Este adevărat, ţinând cont de felul în care şi-a proiectat politica „hard” şi de golul lăsat de Statele Unite în Orientul Mijlociu, Moscova a reuşit să recâştige anumite poziţii în capitalele arabe şi a mai ieşit din izolarea sa internaţională, dar acest lucru nu i-a impresionat neapărat pe cetăţenii ruşi.

Sondajele arată o lehamite a publicului rus faţă de „aventurile de politică externă” ale Kremlinului. Conform unui sondaj realizat în august 2019 de Fundaţia de Opinie Publică, 42% dintre ruşi consideră că politica externă a ţării lor este de succes, în scădere de la 60% în 2017, în timp ce 27% dintre ei sunt de părere că este un eşec, în creştere de la 17% în 2017. Doar 10% apreciază războiul din Siria drept un „succes”. Un sondaj din mai 2019 arată că 55% dintre ruşi îşi doresc ca armata lor să se retragă din Siria, în timp ce 37% se tem că Siria ar putea deveni „noul Afganistan” al Rusiei, de unde armata sovietică s-a întors umilită.

În contextul unei crize majore de sănătate şi economice, este probabil ca sprijinul pentru acţiunile în străinătate să mai scadă.

În acelaşi timp, succesele Rusiei nu par garantate. Escaladarea situaţiei din Idlib la începutul acestui an a scos în evidenţă tensiunile crescânde dintre Iran şi Rusia în Siria. Cele două ţări sunt în competiţie pentru a-şi asigura influenţa asupra Damascului, care la rândul său încearcă să penduleze între ele. Drept dovadă, în timp ce Rusia negocia un acord cu Ankara pentru a mai potoli din elanul ofensiv al lui Assad, Iranul se opunea cu încăpăţânare. Potrivit unor surse, chiar şi Emiratele Arabe Unite au încercat să submineze acordul intervenind pe lângă Assad pentru a-şi relua ofensiva.

În absenţa unui beneficiu economic semnificativ de pe urma războiului din Siria, incapacitatea Rusiei de a controla reconstrucţia acestei ţări şi blocarea procesului de pace pot duce la îngheţarea conflictului şi la limitarea intereselor strategice ruseşti la regiunea Latakia.

Anul trecut, Kremlinul îşi creştea angajamentul în conflictul libian şi părea să-şi extindă jocul de putere în regiune. Însă evoluţiile recente au demonstrat că rolul său are limite. În ianuarie, Moscova a eşuat în a-l obliga pe generalul libian Khalifa Haftar să semneze un acord de încetare a focului cu Guvernul de la Tripoli, recunoscut de ONU.

În aceeaşi ordine de idei, ofensiva de şarm a Rusiei în Golf, manifestată inclusiv prin vizite la nivel înalt în ultimii trei ani, şi-a atins de asemenea limitele. Multe dintre contractele de miliarde de dolari promise în cadrul întâlnirilor oficiale nu s-au concretizat niciodată.

Odată cu prăbuşirea preţului petrolului, monarhiile din Golf vor miza, probabil, pe conservatorism fiscal şi vor fi mai prudente în cheltuielile externe. Astfel, investiţiile masive în active ruseşti sunt puţin probabile în viitorul apropiat.

Toţi aceşti factori pot determina Rusia să-şi reconsidere prezenţa în regiune. Deşi va rămâne un jucător influent în regiune, va fi obligată să-şi reducă implicarea din punct de vedere militar, politic şi economic. Fapt ce s-ar putea concretiza prin menţinerea unor obiective strategice în Siria şi a controlului asupra regimului Assad, păstrarea unui anumit rol în conflictul libian, dar nicidecum extinderea acestuia şi recalibrarea angajamentului în Golf, scrie Dmitri Frolovski.