Brusc, ca prin miracol, a fost descoperită public importanţa uriaşă a tratativelor care au dus la realizarea Acordului gigantic care a împărţit resursele Mării Caspice între ţările riverane cu Rusia ca power broker şi posibilitatea ca producătorii respectivi de gaze şi petrol să poată folosi prioritar conductele caspice care dublează şi alimentează Noul Drum al Mătăsii cu Turcia ca hub pentru Medietarnă, cu alternativa care se construieşte acum pentru a lega Iranul de Mediterana. În acest context, a fost revalorificată importanţa zonelor cu „conflicte îngheţate“, piese de şah lăsate de ruşi să otrăvească regiuni întregi ştiind că, la un moment dat, vor deveni unităţi strategice infinit mai valoroase în momentul în care nu conflictele, ci interesele economice contradictorii se vor acutiza.

Ceea ce este cazul acum cu acest conflict între cele două ţări mici de care aminteam, dar care împart un lucru comun, „conflictul îngheţat“ din Nagorno-Karabah şi dorinţa de a păstra integral accesul privilegiat la reţeaua de transport gaze şi petrol şi care a scos Armenia din raţionamentul energetic.

 Interese sunt enorme, iar bătălia între reţelele diplomatice şi organizaţiile de lobby este pe măsură, cu ceva rezultate neaşteptate pentru cei obişnuiţi să judece lumea în raţionamentul dicotomiei severe ideologice (de altfel, demult dispărută) care este menţinută ca paravan mediatic pentru a masca înţelegerile profunde pe care trimişii super-puterilor încearcă să le negocieze.

Iată două exemple foarte sugestive deoarece, pe principiul loviturilor de biliard, pot tot atâtea semnale de posibile dezvoltări viitoare majore pe măsură ce, parcă ineluctabil, conflictul dintre armeni şi azeri tine să se internaţionalize, deocamdată cel puţin pe plan politic.

Astfel, în Parlamentul European, grupul socialist (prin vocea vicepreşedintelui său Kati Piri) a transmis un mesaj foarte dur împotriva azerilor (aliaţii turcilor, foarte prost priviţi acum de mulţi dintre factorii influenţi în structurile europene).

Un mesaj care spune că europarlamentarii europeni din grupul S&D au primit „rapoarte credibile“ privind faptul că vice-liderul unui partid de opoziţie a fost torturat de către oameni din instituţiile de forţă de la Baku, acţiuni care „fac parte dintr-un demers sistemic de intimidare, hărţuire şi arestări a reprezentanţilor partidelor de opoziţie, demers susţinut de Preşedintele Aliyev care, în discursurile sale, i-a denumit în mod repetat «coloana a 5-a» şi «trădători»“. Mesajul se încheie cu o conluzie pe acelaşi ton: „este inacceptabil faptul că Preşedintele Aliyev foloseşte pandemia de Covid-19 şi recenta creştere de tensiuni cu Armenia drept o scuză pentru a termina ceea ce a mai rămas din opoziţia politică din ţara sa“. Cu perspectiva că, dacă lucrurile continuă tot astfel, să se considere că a venit deja timpul pentru o decizie fermă privind sancţiuni împotriva Azerbaidjanului şi o mobilizare similară pe frontul Consiliului Europei.

Context în care, mai departe, se mobilizează şi alte formule majore de presiune, folosite cu succes şi în alte cazuri, adică influentul Comitet naţional armean din America, care, prin vocea directorului său de comunicare, transmite Israelului că ar fi indicat să-şi revadă natura relaţiilor cu partenerii azeri.

Aici începe o discuţie destul de înfierbântată, găzduită de graţie de cotidianul The Jerusalem Post. Mi-a atras atenţia, din cele două luări de poziţe publicate azi, pledoaria lui Alexander Goldstein care reaminteşte reprezentantului grupului de lobby armean importanţa economică vitală a partenerului azer pentru supravieţuirea economică a Israelului a cărui aprovizionare cu petrol provine, la nivel de o treime, din zona azeră, după ce a ajuns în Turcia pe conducta Baku-Tblisi-Ceyhan (BTC). Plus că azerii sunt printre cei mai mari cumpărători de echipamente militare israeliene, Preşedintele Aliyev anunţând că nivelul achiziţiilor din ultimii ani a depăşit valoarea de 5 miliarde $. Şi mai adaugă ceva extrem de semnificativ:

Ca întotdeauna, Israelul cultivă prietenia cu actori non-arabi în vecinătatea sa. Iranul a a fost aliatul neştiut al Israelului în perioada Sahului, iar Turcia a fost şi a rămas un foarte important partener al Israelului, nemaivorbind de cei doi mari prieteni pe care îi are în regiune, Grecia şi Cipru. Ţările mici trebuie să-şi facă mulţi, cât mai mulţi aliaţi posibil, iar Azerbaidjan este în mod clar un aliat important.“

O analiză care arată că jocul de alianţe regional continuă tradiţii vechi, inclusiv foarte buna relaţie între Azerbaidjan, o ţară şiită şi Israel, demonstraţie că există căi de convieţuire care se pot rearticula în noul context în care cooperarea pentru superavieţuire economică a devenit cu mult prioritară în faţa antinomiilor create şi cultivate doar pentru a favoriza raţionamente de supremaţie militară.

Conflictul în regiunea caspică se poate acutiza? Foarte greu de crezut că aşa ceva se va produce, dar incidentele de acum şi efectele lor internaţionale s-ar putea amplifica intrând în diferite alte scenarii globale de propagandă şi contra-propagandă, arată nocivitatea păstrării în continuare a zonelor de „conflicte îngheţate“. Căci nu numai acolo se pot produce „încălziri la comandă“ şi tensionări dirijate, amplificând problemele şi suferinţele populaţiilor din zonele respective. Şi la fel de utile ca întotdeauna pentru redefinirea zonelor de influenţă, operaţiune aflată acum pe cale de finalizare, cu participanţii care au mai rămas la panoul de comandă.