Posibil, dar nu cred deoarece, de data asta, sunt reunite condiţii excepţional de favorabile pentru ca un asemnea acord să fie într-adevăr ceea ce s-a promis, adică o deschidere majoră spre o soluie permanentă agreată pentru pacea în Siria.

Implicaţiile acestui acord negociat ieri la Geneva timp de 14 ore între cei doi miniştri de externe sunt enorme. Nu numai pentru Siria. Ci şi pentru întreg Orientul Apropiat. Dar şi un semnal esenţial trimis cu mult mai departe, pentru a rezona foarte puternic şi clar în uvertura marii negocieri la scară globală privind rescerizarea scenei mondiale, reaşezarea balanţei de putere şi reconfigurarea zonelor de influenţă.

Din punctul meu de vedere, analiza trebuie să înceapă de la sublinierea că formatul negocierilor este, în sine, cel mai puternic dintre mesaje: au rămas, ca odinioară, doar cele două mari supra –puteri să ia decizia finală, prin eliminarea, politicoasă şi fermă, a tuturor celor care, în timp, încercaseră să interfereze în raţionamentele din Orientul Apropiat, în ecuaţie mai fiind păstraţi, ca actori de sprijin, Turcia, Iranul şi Israelul. A dispărut complet orice prezenţă europeană, semn că viitoarele zone de influenţă au fost deja definite. Precum şi garanţii acestora.

Fiecare dintre cei doi mari actori poate astfel să transmită aliaţilor săi că, prin acest acord pe Siria, se poate ajunge rapid la securizarea celui mai important punct de pe harta Orientului Apropiat (căci, nu-i aşa, „toate drumurile duc la Damasc„ cum ne învaţă legendele Orientului) şi că, prin asta, Rusia şi SUA pot să înceapă, fiecare în relativă linişte, consolidarea propriilor sale proiecte privind partea de responsabilitate proprie într-un nou Mare Orient Apropiat.

Coincidenţă sau nu, acum, după exact 100 de ani, pare să înceapă, la modul cel mai serios, operaţiunea de reasamblare a spaţiului odată definit administrativ extrem de arbitrar prin Acordul Sykes-Picot, înţelegerea secretă semnată pe 16 mai 1916 care, în opinia multor istorici, stă la originea haosului actual. Acord între guvernele Franţei şi Angliei şi cu aprobarea Imperiului Rus definind zonele de influenţă şi control asupra tertoriilor „extirpate din trupul bolnav”  al Imperiului Otoman, cele care urmau să fie administrate de puterile civilizatoare.


Se va reface această hartă care trasa frontierele noilor state din Orientul Apropiat? Ideea, vehiculată din timp în timp, este cvasi-irealizabilă deoarece ar deschide o sursă de revendicări, tensiuni şi ar fi o sursă de asemenea conflicte încât ceea ce pare acum ca o victorie de proporţii s-ar putea uşor transforma într-un coşmar de tip Irak sau Afganistan, dar de data asta extins la nivelul unei întregi regiuni.

Nu este însă cu totul imposibil, atâta timp cât, cel puţin pentru moment, nu este clar ce se va petrece în zona kurdă aflată acum sub asaltul necruţător al armatei turce şi care ar putea să rămână cel puţin o perioadă destul de lungă sub controlul autorităţilor de la Ankara.

Dar, cel mai probabil, perspectiva cea mai logică ar fi o redefinire a zonelor de influenţă şi, cel mai important, de securizare mutuală a investiţiilor transfrontaliere de tipul conductelor de transport gaze şi petrol, staţiilor de pompare, zonelor de extracţie, porturilor de încărcare/descărcare. Dar şi un schimb de informaţii privind acţiunile principalelor organizaţii catalogate drept „teroriste” de către ONU, adică Daesh şi al-Nusra. Nu se spune nimic despre cele două rămase şi foarte active în zonă, adică Hamas şi Hezbollah, dar Iranul ar putea să abandoneze linile de aprovizionare şi, tacit, să adere la acţiunea de scoatere a lor din peisaj. Ceea ce, poate cu mare părere de rău în suflet, ar face şi SUA cu aliaţii lor kurzi, deocamdată consemnaţi la linia Eufratului cu interzicere de a continua ofensiva. Şi cu perspective minime ca, în acest context, să vadă începute măcar discuţii asupra „Marelui Kurdistan” ce li se promisese neoficial, cum spun unele surse, drept recompensă pentru sprijinul dat trupelor americane împotriva lui Saddam Hussein.

Vom vedea.

Dar. din nou, semnalul cel mai important este că, exact în acest moment în care tensiunile dintre SUA şi Rusia păreau să ducă înspre un conflict deschis, apare brusc mesajul că se lucrează – cu succes probabil măcar în ce priveşte Siria – la un plan global de resecurizare a climatului internaţional. Asta deoarece, pentru cei doi mari actori, a devenit evident că nu vor putea să gestioneze la nesfârşit o hartă pe care conflictele se desfăşoară aletoriu şi cu o frecvenţă de mare intensitate, ameninţând să depăşească la un mioment dat puterea reală de control a celor două supra-puteri.

Este oare acest acord semnul că acest raţionament bilateral (asemănător cumva logicii perioadei Războiului Rece) se poate repeta şi în cazul altor zone cu probleme?  Este oare semnul că urmează o asemenea discuie privind zona de contact din estul Europei, inclusiv Marea Neagră? Cu ce rezultatate? Va însemna asta şi un acord asupra zonei atât de sensibile acum a Pacificului? Poate da, văzând reacţia instantanee de entuziasm a celor de la ONU, celor care le-ar putea reveni sarcina de a asigura o supervizare morală a implementării acordului, deci o şansă de a-şi justifica existenţa atât de contestată acum pe plan internaţional.

Decorul a fost aşezat conform indicaţiilor regizorale. De acum jocul poate începe. Sunt doi jucători. Doar doi. Câţiva invitaţi de marcă în echipele de susţinere şi mulţi, foarte mulţi, care urmăresc acum partida la televizor şi comentează rezultatele la o bere şi un mititel. Şi oare câţi vor spune, în final, ce constatau, după anunţul BREXIT, colegii de la London Evening Standard:” We’re out”?