Un anume tip de politică practicat cu mare succes de americani şi preluat mai întâi de ruşi, acum de chinezi: cine are cea mai mare putere militară la dispoziţie, spune teoria, îi va putea obliga pe adversari să-i acorde respectul necesar şi, astfel, să poată ordona scrierea hărţilor de putere din perspectivă proprie.

Ce vedem acum în regiunea noastră reprezintă o continuare fidelă a concepţiei respective, amestec savant dozat de mesaje de speranţă şi ameninţări dramatice împinse din ce în ce mai tare înspre limita care trasează intrarea în conflict militar. În consecinţă, ceea ce ne oferă acum scena politică internaţională este o îmbinare - sub presiunea unei urgenţe reale - a diplomaţiei majore de tip clasic (exact în parametrii care au fost exersaţi cu atâta succes înaintea Summit-ului din Malta), cu ceea ce înseamnă celălalt mod de abordare a jocurilor practicate dintre marile puteri, adică aşa-numita gunboat diplomacy, adică discuţii pe fundalul defilării cât mai vizibile şi dramatice a mijloacelor de distrugere de care dispune fiecare dintre competitori.

Iată de ce trebuie urmărite în paralel mişcările care se desfăşoară în acest simultan SUA/Rusia şi care ar putea decide soarta lumii şi care, în orice caz, va marca în mod decisiv reconstrucţia viitorului sistem de relaţii internaţionale.

Avem, pe de o parte, acţiunea diplomaţiei clasice de nivel înalt care urmează tipicul despre care vă tot vorbesc de câteva luni, cu etapele succesive din manualele şi convenţiile specifice care orânduiesc baletul puterii. Evoluţia mişcărilor era logică şi, iată, se confirmă oferta americană de organizare a unui Summit Biden-Putin. Urmat, în faza a doua, dacă lucrurile cele mai importante au fost decise între cei doi lideri, şi de o reuniune a Consiliului NATO-Rusia în care aliaţilor să li se comunice concluziile şi să li se spună ce-au de făcut în continuare. Foarte important, acest tip de evoluţia a relaţiilor SUA-Rusia rată că, pe fond, acesta a rămas unicul echilibru (sau dezechilibru) realmente definitoriu în zona de lume care ne interesează, tot bipolară şi perfect dependentă de forţa militară americană şi scutul său nuclear de protecţie. Asta este realitatea de putere care contează, dar asta este singura ecuaţie funcţională pentru apărarea spaţiului euro-atlantic şi, în consecinţă, aveţi explicaţia pentru care UE, în ciuda cererilor sale mai mult decât presante, a rămas în afara discuţiilor de tip Summit.  

Celălalt aspect, la fel de important ca diplomaţia, îl reprezintă desfăşurarea de forţe şi demonstraţia reciprocă a capacităţilor militare. Ştiţi ce se întâmplă a graniţa ruso-ucrainiană, plus exerciţiile neanunţate şi masive care presupun alte deplasări masive de trupe şi echipamente militare ruseşti în Belarus, mai ales batalioane de S-400.

Dar s-ar putea să vă intereseze - chiar dacă ai noştri responsabili politici şi militari nu catadicsesc să vorbească despre asta - faptul că, de luni, un grup naval de atac american şi nave ale aliaţilor din NATO vor începe în Mediterană un exerciţiu militar major (planificat din 2020) care va dura 12 zile şi care, cum spunea John Kirby, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, „este menit să arate că Alianţa este unită, capabilă şi puternică”, mesaj cu atât mai important în condiţiile în care raza de acţiune a forţei respective implică şi asigurarea controlului în Marea Neagră. Anunţul american vine doar la o zi după cel al ruşilor care lansează propriile exerciţii navale de amploare, cu participarea a 140 de nave şi aproximativ 10.000 de soldaţi urmărind un scenariu în care sunt cuprinse acţiuni simultane în Pacific, Atlantic, zona arctică şi Mediterana.

Exerciţiul NATO din Mediterana va fi condus de vice-amiralul american Eugene H. Black III care îndeplineşte puncţia de comandant al Flotei a VI americane din Mediteran şi este „Stike force NATO commander”. Port-avionul Harry S. Truman are nouă escadroane de avioane de vânătoare, are alături patru distrugătoare dotate cu rachete ghidate (Cole, BainBridge, Gravely şi Jason Dunham), precum şi crucişătorul San Jacinto din clasa Ticonderoga la care se adaugă şi fregata norvegian HNoMS Nansen.

Toate acestea arată că balanţa este încă nehotărâtă şi diverse forţe încă încearcă să o influenţeze într-un sens sau altul. Pare însă să prevaleze ceea ce, de mult timp, cu ani în urmă de când au început negocieri despre care o legendă urbană spunea că s-au desfăşurat la Bruxelles în diverse formate care de care mai discrete şi neoficiale, adică dorinţa de a se ajunge cumva la un acord. Pentru a rămâne în sfera corectitudinii politice, să amintim că nimeni nu vrea să recunoască un subiect de discuţie legat de spaţii de control şi influenţă, dar nici nu refuză formal să spună că nu ar fi nevoie de formalizarea unui nou echilibru care să liniştească turbulenţele scăpate de sub control, începând cu Ucraina.

Dar, din punctul meu de vedere, viitorul Summit Biden-Putin, dacă va avea loc şi dacă ruşii vor considera că răspunsul scris al americanilor este o bază reală de negociere, atunci Ucraina va fi doar un punct pe o agendă care priveşte echilibrul în zona estului Europei, discuţie combinată cu asigurările şi garanţiile privind Orientul Apropiat, Asia Centrală, Arctic, circulaţia liberă pe noile canale strategice eliberate de încălzirea globală şi, evident, posibilitatea de semnare a unor noi tratate privind rachetele cu rază scurtă şi intermediară de acţiune şi un eventual protocol bilateral privind reglementarea operaţiunilor cu posibil caracter militar sau dual în spaţiu.

Între timp, liderii politici din România transmit mesaje care se bat cap în cap. Astfel,  Vasile Dâncu, ministrul apărării, demnul urmaş în scaun al actualului Prim Ministru general doctor în ştiinţe miliare Ciucă, a declarat joi că „nu e momentul să ne impacientăm şi nici să luăm măsuri în grabă... Noi continuu ne vedem şi în formate apropiate de CSAT” atunci când a fost întrebat de reporterul TVR despre posibilitatea unei şedinţe a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), organism condus de preşedintele Klaus Iohannis. Nu ştia absolut nimic despre faptul că Iohannis avea de gând să anunţe peste doar câteva ore o reuniune a CSAT tocmai pe subiectul Ucraina.

Cam atât şi ajunge.

Pentru noi, asta e. Ceilalţi chiar se încleştează cu toate forţele în lupta mortală pentru pace.