Rusia mută decisiv în Nagorno-Karabah şi impune condiţiile acordului de pace. Ankara jubilează

În urmă cu câteva săptămâni vă anunţam că întreg conflictul din zonă este parte integrantă a marii partide de şah strategic decisă între Putin şi Erdogan.

Au trebuit să fie lucrate câteva etape intermediare, fiecare cu acordul său de pace necesar de a fi încălcat, totul într-un crescendo care trebuia să demonstreze că era nevoie de o intervenţie militară externă pentru a potoli lucrurile şi a opri vărsarea de sânge între micii beligeranţi locali, porniţi de-a binelea să se extermine. Oar intervenţia a devenit presantă deoarece devenea vizibil că armata armeană atinsese de ceva timp limitele sale maxime de competenţă şi. în consecinţă, faza următoare avea să fie nu numai înfrângerea sa definitivă, ci un posibil masacru care trebuia evitat cu orice preţ.

În consecinţă, Kremlinul nici măcar n-a fost obligat să pună o presiune oarecare asupra celor două cancelarii, ci să vină cu propunerea sa veche în asemenea cazuri speciale: semnarea unui acord mediat şi garantat de Moscova al cărui „rol special” a fost recunoscut imediat şi elogiat în discursurile preşedintelui azer Aliev şi Paşinian al Armeniei.

În imediat, Moscova poate contabiliza două câştiguri foarte importante şi cu semnificaţii pe mai multe paliere.

Primul semnal este că, în ciuda tuturor încercărilor făcute de actori externi regiunii de a interveni pentru a schimba raporturile existente de forţe, zona rămâne una de interes/control rusesc. Iar dacă diplomaţia nu poate (sau nu mai poate, din  cauze interne sau externe) să mai dea rezultate sau este blocată de erupţia conflictului militar, atunci ruşii transmit că tot ei au o soluţie instantanee şi verificată de mai multe ori în situaţii similare: formarea şi trimiterea pe linia de demarcaţie între forţele combatante a unui contingent armat care să îndeplinească, după caz, rolul de forţă de menţinere sau impunere a păcii. Sau, după caz, la mare nevoie, de interpunere între beligeranţi. În acest caz, e vorba despre un număr de 1960 de militari cu armamentul uşor individual din dotare, 90 de transportoare, 380 automobile şi alt echipament special, după cum precizează declaraţiei celor trei preşedinţi (Putin, Alien şi Paşinian), text oficial pe care-l puteţi consulta aici. Precizarea care mi se pare a fi ce mai importantă este la art.4 şi spune că trupele ruse vor fi staţionate în regiune pentru o perioadă iniţială de 5 ani, cu posibilitate de prelungire cu încă 5 ani dacă Părţile Semnatare nu decid altfel. Mai este important şi faptul că s-a decis, chiar dacă este vorba despre o forţă militară redusă, construcţia unui centru special pentru forţele de pace pentru „controlul încetării focului”. Nu se precizează din ce corp de armată provin militarii ruşi care au început deja deplasarea către aliniamentele desemnate, dar, după viteza de reacţie, par să aparţină fie forţelor speciale, fie forţelor de intervenţie aeropurtate. Aveţi aici o inregistrare video (TV Zvezda) cu momentul plecării primul contingent rusesc al „forţelor de pace” cu un avion de transport tip Il-76.

Al doilea mesaj priveşte relaţia de putere cu totul specială şi care a atins o complexitate notabilă între Rusia şi Moscova. Acum ar fi prima dată când relaţia cuprinde o extensie a planului de pace în „formatul Astana” care a reglat chestiuena din Siria. Din punctul meu de vedere, demonstraţia de putere este că cele două ţări pot ajunge la un acord de pace privind teritoriul contestat dintr-o fost republică sovietică, înainte ca acest conflict să devină (aşa cum au crezut în mod greşit diverşi comentatori, inclusiv de la noi) o problemă locală care să genereze valuri şi în alte teritorii proxime. În acest context este de urmărit efectul subteran pe care-l va avea în regiune acest mesaj de mediere între comunităţi creştine şi musulmane, posibil de invocat şi chiar de utilizat drept precedent.

În fine, chestiunea trupelor de menţinere a păcii (care, în câteva secunde, pot să preia operaţiunea complementară, cea de impunere a păcii) are o importanţă care depăşeşte contextul strict local al rivalităţii azero-armene. Vorbim aici de o soluţie strict rusească şi acceptată ca atare, ceea ce presupune şi că la pachet vine şi garanţia de securitate dată de Rusia, agreată de Turcia şi sub umbra iraniană.

Mai putea exista şi o altfel de variantă? Sigur că da, sau ce puţin aşa părea dacă cineva s-ar fi luat după aparenta zbatere internaţională în jurul evenimentelor din zona respectivă, a cererilor numeroase de intervenţie. În od normal, dacă ne luăm după ce scrie în cărţi, aceasta ar fi fost obligaţia şi misiunea Naţiunilor Unite, Nu e cazul, din moment ce nimeni, absolut nimeni, nu-şi închipui că între azeri şi armeni s-ar fi putut interpune „căştile albastre”, indiferent de ce mandat ar fi avut sau care le-ar fi fost ordinul de misiune. Ar mai fi fost posibilitatea ca OSCE să fi fost convins că ar fi cazul să zică ceva sau chiar să încerce să mobilizeze un contingent de forţe cu mandat de păstrarea păcii. N-o poate face fie şi numai pentru că unora nu le-a trecut sperietura din Crimeea când şeful delegaţiei organizaţiei internaţionale s-a rugat frumos de ruşi să permită s-o tulească nevătămaţi din zonă.  

A rămas Rusia cu cei 1960 de militari ai săi cu care impune pacea şi încheie un conflict. Definitiv? Ce înseamnă „definitiv” în zonă? Înseamnă „atât cât este nevoie”. Spaţiul este în transformare şi, sub ochii noştri, a apărut noua formulă a „conflictului îngheţat” pe o hartă care se modifică la modul esenţial în funcţie de interesele noilor Puteri Garante şi a cor logică, după cum veţi vedea, ar în vedere legarea problematicilor de securitate Marea Neagră-Marea Caspică într-o formulă comună economică şi de securitate, aşc cum veţi vedea că va fi prezentată de Moscova şi Ankara când, eliberate de presiuni, vor decide asupra noilor trasee energetice şi de transport, parte a Noului Drum al Mătăsii.