Importanţa culturii de securitate în mediul dinamic al globalizării

Globalizarea a transformat întreaga lume, canectând statele nu numai din punct de vedere  economic sau cultural, ci şi prin prisma riscurilor şi ameninţărilor de securitate ce se pot dezvolta ca urmare a disfuncţiilor de ordin intern al fiecărei ţări. Mai mult, aceste riscuri şi ameninţări fie capătă valori non-militare, precum epuizarea resurselor de hrană şi apă, sau criminalitate transfrontalieră, fie capătă formă asimetrică precum terorismul

Totodată, din punct de vedere conceptual securitatea nu mai este privită în sensul tradiţionalist, individul ocupând rolul central deţinut de stat, securitatea fiind analizată acum nu numai din punct de vedere militar, ci şi ecologic, social, cultural, economic sau politic. Drept urmare, nevoia fundamentării unei culturi de securitate  în rândul societăţii devine esenţială pentru consolidarea statală, având rolul de a oferi individului capacitatea de  a înţelege complexitatea şi dinamica mediului înconjurător, vulnerabilitatile, riscurile şi ameninţările la care este supus, atât în mod direct cât şi indirect.

Definită ca şi “totalitatea noţiunilor, a ideilor şi informaţiilor de care dispun cetăţenii statului referitor la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate, prin care se formează şi se dezvoltă la aceştia atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protejării lor faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale” (Vitralii/nr4.2010, p. 102), cultura de securitate este privită în România mai degrabă din perspectiva perioadei comuniste, de  “colaborator” al unei instituţii care controlează societatea din umbră, în ciuda faptului că acest termen aparţine sferei euro-atlantice, şi este foarte bine fundamentat în rândul societăţilor democratice occidentale. Tocmai această lipsă a culturii de securitate face ca multe decizii politice să fie eronate, iar acest fapt se observă şi în discursul politic, sărac şi plin de clişee. Concomitent cu discursul politic este şi cel public, care spre exemplu prezintă de cele mai multe ori serviciile de informaţii drept moştenitoare ale fostei Securităţi, deşi reformarea acestora a fost condiţia esenţială pentru obţinerea statutului de membru NATO. 

Sfârşitul Războiului Rece a făcut trecerea de la  constrângerea militară de tip hard power către cea economică de tip  soft power modificând însă totodată forma şi conţinutul războiului, nu numai din punct de vedere asimetric, ci şi informaţional, psihologic sau cibernetic, ceea ce face ca agenţii de influenţă şi cutiile de rezonanţă să poată provoca mult mai multe pagube decât o intervenţie militară. Slăbirea coeziunii sociale, scăderea încrederii în instituţiile statului, pierderea identificării cu simbolurile naţionale sau înlăturarea istoriei din curricula şcolară pot deveni parte a vieţii cotidiene fără a putea fi observate, cu atât mai mult dacă sunt promovate prin intermediul mass-mediei,  de către persoane care se bucură de o puternică notorietate.

Tocmai de aceea se simte nevoia dezvoltării  cu adevărat a unei culturi de securitate în România, care să ofere individului o capacitatea de înţelegere complexă, pornind de la modul în care propriul calculator poate fi utilizat  de către o altă persoană aflată la mii de kilometri distanţă pentru a realiza un atac cibernetic, până la înţelegerea influxului şi impactului filmelor turceşti în România şi în Zona Extinsă a Mării Negre, sau până la avantajele şi dezavantajele utilizării gazelor de şist. În sens contrar, individul reprezintă doar o ţintă ca urmare a lipsei sale de cunoaştere. Iar acest tip de cunoaştere devine esenţial în epoca globalizării, însăşi nevoia de securitate determinând omul să semneze contractul social şi să formeze o comunitate, nevoie ce  a rămas  constantă de-a lungul timpului, fiind situată după cum ne arăta şi Abraham Maslow, la baza piramidei trebuinţelor, imediat după nevoile fiziologice.

În final, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că implementarea culturii de securitate nu se poate realiza fără sprijinul societăţii civile, însă trebuie realizată de sus în jos, având în centru instituţiile publice, în special pe cele de intelligence, care trebuie să rămână deschise unui asemenea proces.  Iar numai în acest sens, cultura de securitate va putea deveni cu adevărat parte integrată a culturii politice şi fundament al bunei guvernări.