Există şi marii manageri ai crizelor, decidenţi în criză, oameni remarcabili care probează şi leadership, şi determinare, şi siguranţă, şi comunicare credibilă, precum Rudy Giuliani, primarul New York-ului la 11 septembrie 2001, după prăbuşirea turnurilor gemene, sau actualul guvernator al statului New York, Andrew Cuomo, care gestionează criza de coronavirus.
 

Conflictul de valori: vieţile oamenilor versus recesiunea economică

Problema cea mai mare a unui decident în criză este conflictul de valori. Atunci când două valori fundamentale, de care depinde viaţa şi bunăstarea oamenilor, sunt antagonice, iar o decizie bună într-un caz duce la prăbuşirea situaţiei şi la înrăutăţirea crizei în celălalt caz. E şi cazul crizei date de pandemia de coronavirus: cu cât e îngheţată mai mult economia, cu cât oamenii stau mai mult acasă şi nu funcţionează economia, cu atât mai mult se prăbuşeşte mai puternic ţara în criză şi recesiunea (şi lumea deopotrivă) iar reluarea muncii şi evitarea distanţării sociale accentuează criza medicală, sanitară, suprasaturarea sistemului medical şi depăşirea capacităţii acestuia, respectiv moartea explozivă a unui număr mare de oameni.
 
Mai mult, în cazul Statelor Unite, motivaţiile Preşedintelui Donald Trump sunt şi mai importante. Ele vizează dimensiunea politică şi chiar pe cea personală. Preşedintele este într-o plină campanie pentru realegerea pentru un al doilea mandat, care ar urma să fie tranşat la începutul lui noiembrie acest an, iar argumentul său forte dincolo de gestiunea – mai degrabă discutabilă şi controversată – a crizei de coronavirus este economia. După cum o arată cifrele, azi Joe Biden este deasupra Preşedintelui în şansele de a obţine un mandat prezidenţial, şi datorită coronavirusului şi modului superficial de tratare iniţială a temei de către Donald Trump, iar ultimele resorturi de voturi vin din zona statelor cele mai expuse crizei economice, cu cei mai mulţi angajaţi şi industrie, de unde nevoia imperios necesară de a relua activitatea economică, şi asta cât mai curând.
 
De aici şi un nou val de declaraţii controversate privind reluarea muncii, măcar în anumite zone din SUA, de la Paştele catolic şi protestant, la 12 martie. Iar afirmaţiile de redeschidere a activităţii în întreaga ţară în două săptămâni de la măsurile restrictive de distanţa re socială adoptate cu greu nu au cum să aibă acoperire. Donald Trump s-a grăbit, e clar că e presat de realităţile de natură electorală, dar şi de cele legate de capacitatea economică a SUA şi menţinerea situaţiei economice la nivele controlabile. Nu la scăderi de 10-15% ale economiei cum se anunţă sau acţiuni ireversibile de pierdere a unor întregi sectoare ale economiei.
 

FOTO 123 RF

Acţiuni macroeconomice: injectarea de bani şi creşterea datoriei. Pentru cei care îşi permit şi au de unde

SUA au reuşit, printr-o rară mobilizare bipartizană Republicani-Democraţi în Congres, să treacă un pachet de ajutoare de 2 trilioane de dolari, pentru a menţine locurile de muncă şi a susţine economia. O acţiune aşteptată, şi singura, de altfel, pe această componentă, de limitare a crizei economice care vine şi a recesiunii după perioada de îngheţare a economiei. Trezoreria şi Congresul încearcă menţinerea companiilor, a locurilor de muncă, în cât mai mare măsură – la 25 de milioane era estimată pierderea de locuri de muncă – care să asigure relansarea economică după încheierea crizei.
 
Zona tehnică, zona medicală a Preşedinţiei americane a spus foarte clar că această criză e la început şi că nu se poate mişca încă nimic. Nici măcar pentru cei care au trecut prin virus şi s-au însănătoşit. Deci perspectiva reluării activităţii economice este practic nulă astăzi, iar momentul viitor când va fi posibil e foarte greu dacă nu imposibil de prezis. Criza de coronavirus antrenează, vrem – nu vrem, şi recesiunea şi criza economică globală în care sunt băgate toate economiile în acest an, sigur cele dezvoltate, China deja din trimestrul 2 al anului 2020, iar economiile în curs de dezvoltare au evaluări nesigure. Aceste elemente sunt greu de negat iar ele antrenează prăbuşirea unicului argument salvator al celui de-al doilea mandat Trump, odată ce morţii se acumulează pe seama sa.
 
Injecţiile financiare sunt o soluţie bună, dar care este aplicabilă doar de către state puternice sau de economii majore. SUA a făcut-o UE o va face pentru statele membre. China poate o va face – deşi are o problemă structurală enormă a datoriei şi sancţiunile SUA respectiv războiul comercial care costă 250 miliarde de dolari. Rusia îşi va epuiza fondurile de rezervă doar pe bătălia pentru pieţe şi preţul barilului de petrol cu Arabia Saudită, decisă să o sugrume astăzi. Fără bani de relansare şi injectare, cel mai probabil, sau, oricum, foarte greu – vânzări de active în China. Dar ţările mici care nu fac parte din aceste blocuri nu au resurse, şi vor recurge, din nou, la împrumuturi de la FMI şi unele, probabil, acceptând condiţionalităţi economice şi de reforme europene, la sprijin din partea Bruxellesului.
 

Cât costă o viaţă de om? Lansarea economiei în timp de criză pandemică

Ideea de a măsura în bani vieţile omeneşti este una nu numai complet ne-etică şi cinică, dar complet inacceptabilă societăţii americane şi valorilor democratice, chiar şi în perioadă de criză, chiar şi în situaţie de urgenţă. Reacţia guvernatorului de New York a fost vehementă în acest sens: oamenii nu sunt cifre, ci au nume, au vieţi, au rude apropiate, oameni care îi iubesc şi pentru care contează, iar vieţile nu sunt doar elemente din statistici şi cantităţi neglijabile sau elemente dispensabile în calcului macro-economic major. Toţi sunt importanţi iar dacă e nevoie să alegi, economia va fi, evident, cea sacrificată.
 
Argumentul nepronunţat al Preşedintelui Trump este, însă, la fel de valabil: economia americană prăbuşită şi capacităţi de producţie şi sectoare economice care nu mai pot fi recuperate înseamnă nemulţumirea generală a oamenilor de pe toate meridianele, de toate vârstele şi cu orice ocupaţie ar avea-o în societatea americană. Economia americană e valoare care, pe termen mediu şi lung, după ce va fi trecut pandemia, va aduce durere şi va aduce perdanţi pe scară mult mai largă la nivelul societăţii americane.
 
Problemele conflictului de valori sunt clare, pe masă, iar pierderea de vieţi pe termen scurt, complet inacceptabilă, are în partea cealaltă şi pierderea locurilor de muncă şi recesiunea, şi prăbuşirea economiei americane. Iar pentru asta, planul de 2 trilioane dolari nu e suficient, va reclama în 2 luni- 2 luni şi jumătate şi mai multă intervenţie a statului, şi mai multă injecţie de lichidităţi, şi nu se ştie dacă efectele vor fi cele scontate sau bucăţi întregi din economie nu vor fi complet şi definitiv pierdute. Iar revenirea va dura mult mai mult timp (nu am ajuns nici măcar la nivelul dinaintea crizei produselor derivate care a determinat Marea Recesiune din 2008 şi criza datoriilor suverane în Europa).
 
Totuşi, economia şi banii nu cumpără vieţi. Cu preţul unei vieţi mai austere sau mai puţin îndestulătoare după criza de coronavirus, nimeni nu-şi poate permite să piardă mai multe vieţi decât cele care, statistic dar şi factual, din suprasolicitarea sistemului medical de urgenţă, se pierd oricum. Orice viaţă contează, şi orice viaţă salvăm e un plus. O dovedeşte şi Rusia lui Putin, intrată pe acelaşi trend al izolării depline şi închiderea activităţilor – după ce numai săptămâna trecută preşedintele rus anunţase că ţara sa a trecut prin coronavirus şi se pregăteşte de referendumul pentru modificarea Constituţiei. Constituţia care-i garanta lui Putin conducerea statului până cel puţin în 2034 şi referendumul din 22 aprilie au fost scoase de pe agendă şi amânate.
 

 

Dilema morală fără ieşire şi perspectiva austerităţii generale după pandemie

Nimeni nu poate face presiunii valului de morţi în pandemie. Nimeni nu poate ignora pregătirea mai bună sau mai rudimentară pentru pandemie. Şi toată lumea suferă în egală măsură: banii nu mai fac minuni, chiar dacă cumperi, cum au făcut oligarhii ruşi, toată aparatura de terapie intensivă şi medicii necesari pentru tine şi familie. Până la urmă, e o boală care aşază la egalitate pe toată lumea, şi o tratează în sistemul naţional propriu.
 
Marea bătălie astăzi este cea a eficienţei şi rezilienţei, a adaptabilităţii în criză a sistemelor de sănătate ale fiecărei ţări în parte, a pregătirii pentru criză şi resurselor avute de către fiecare în rezervele naţionale şi a capacităţii de adaptare la producţia celor necesare combaterii coronavirusului. Mai întâi materiale de protecţie, paturi de terapie intensivă şi aparate de ventilare/respiraţie asistată, apoi dezinfectante şi medicamente, respectiv în viitor vaccinul pentru tratarea bolii.
 
Şi în fine numărul şi calitatea medicilor, generozitatea lor la efortul care vine, dedicaţia în a respecta jurământului lui Hiprocrat. Pentru că soldaţii de pe frontul sănătăţii nu sunt buni doar la parada halatelor apretate şi a elocinţei în conferinţe ştiinţifice, ci trebuie să răspundă pozitiv şi să se descurce şi atunci când a fost declanşat războiul cu coronavirusului, nu să dezerteze, să demisioneze, să plece sau să intre în concediu. Şi asta va fi măsurat în cursul crizei de coronavirus.
 
Fireşte contează cel puţin în aceeaşi măsură şi inventivitatea, investiţiile în cercetarea medicală de vârf şi în capacitatea de a crea vaccinuri, scheme de tratament eficiente şi a dobândi şi utiliza medicamentele necesare. Nu e vorba doar de prestigiu şi aplauzele publice ale celor de reuşesc. Ci de capacitatea de a sprijini sistemul medical şi oamenii în momentele de grea cumpănă.
 
UE plăteşte vreo 20 de asemenea cercetări – cu speranţa de a avea două vaccinuri testate în final şi bune de utilizat - SUA au deja în testare pe voluntari umani sănătoşi un asemenea vaccin, Marea Britanie pregăteşte unul în care o parte din grupul martor ar urma să fie testat şi în România, în vreo lună. Şi la Bucureşti, România şi-a creat protocoalele alternative de tratare a coronavirusului, la Institutul Cantacuzino se lucrează la medicamentele pentru tratarea şi diminuarea virulenţei iar la Timişoara, Institutul Cogen e la faza testelor pe celule umane a unui vaccin. Însă sunt întreprinderi temerare, care pot sau nu să dea rezultate, şi care durează. Sistemul medical de pretutindeni trebuie să reziste următoarele 4-6-9 luni, poate un an.