Cine se duce să facă pace în Libia? Siria redivivus, dar altfel şi pe bani de la Bruxelles

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Libia

Foarte posibil, vedem mâine. Posibil, deoarece niciunul dintre cei doi nu-şi joacă credibilitatea internaţională, va trebui s-o facă UE dacă o ţin puterile şi decide, măcar o singură dată, să urce pe metereze şi să se angajeze direct într-o acţiune de primă linie într-un teatru de conflict.

Tehnic se poate, căci veţi auzi mâine la Berlin, printre tenorii care se vor succeda în discursuri cu înaltă încărcătură umanistă, cum se va invoca de mai mult ori, direct sau în metafore bine strunjite, faimoasa „obligaţie de intervenţie din motive umanitare“ care dă dreptul unui stat sau unui grup de state să intervină militar pe teritoriul altui stat, punând astfel capăt unei crize umanitare de mari proporţii.

Neîndoielnic, aşa se petrec lucrurile în Libia şi, în consecinţă, este absolut evident că cineva trebuie să-şi ia răspunderea pentru o acţiune de tip interpunere, impunerea şi menţinerea păcii, sau orice se va dovedi strict necesar din punctul de vedere al planificatorilor militari pentru a pune capăt coşmarului din teren, adică un fost război civil acum internaţionalizat şi pe cale a se transforma într-un casus belli în care se implică, rând pe rând, din ce în ce mai multe puteri zonale, riscând să genereze o înfruntare de mari proporţii în Mediterana. Dar, din păcate, este la fel de evident că implicarea necesară pentru reale motive umanitare nu ar trebui să fie prezentată doar singura motivaţie care va sta în spatele unei viitoare soluţii imaginate de marile puteri, dar fiind că în joc s-au pus şi multe alte mize politice, de securitate şi economice, acestea din urmă devenind prioritare  şi urgente. Iată-le, într-o enumerare rapidă.

Josep Borrell

Prima miză regională este de a vedea dacă, aşa cum îşi doreşte Josep Borrell (foto), şeful diplomaţiei europene, UE va putea primi mandatul de a organiza, eventual sub mandat ONU, forţa de menţinere a păcii în Libia, devenind astfel un peace broker de talie, în această situaţie de acum singura formulă agreată de jucătorii care fac şi desfac totul în Orientul Apropiat şi Maghreb, adică Rusia şi Turcia, direct şi prin afiliaţii lor extrem de activi din regiune.

Borrell afirmă că „dacă va exista o încetare a focului în Libia, atunci UE trebuie să fie pregătită să implementeze şi să monitorizeze această încetare a focului – posibil şi cu militari, spre exemplu ca parte a unei misiuni UE... Noi europenii, din momentul în care nu dorim să participăm la o soluţie militară, ne baricadăm în credinţa că nu există o soluţie militară. Dar în Siria există o soluţie militară adusă de ruşi şi turci şi asta a schimbat echilibrul în partea de est a Mediteranei“. Dar există o problemă imensă: capacitatea militară a UE şi încă netestata dorinţă de angajare a unor State Membre în ceea ce ar putea fi o acţiune pe termen lung şi implicând cheltuieli majore, plus echipamente extrem de sofisticate, mai ales în domeniul naval precum şi trupe special antrenate în condiţii de gherilă urbană şi de luptă în deşert. Context în care, cum spun unele surse apropiate de serviciile din informaţii militare europene şi ale unor ţări arabe, s-ar putea ca organizatorii misiunii de menţinerea păcii să solicite sprijin internaţional, eventual solicitând prezenţa unor trupe din Rusia şi Turcia. Şi nu numai.

Libia

A doua miză regională este de natură economică şi priveşte rezolvarea foarte urgentă a dreptului de exploatare a resurselor de hidrocarburi din perimetrele marine (foto) asupra cărora emit pretenţii Libia, Turcia, Grecia şi Ciprul. S-a ajuns foarte departe în această discuţie, ieri premierul Greciei ameninţând că va folosi dreptul de veto al ţării sale pentru a bloca orice acord UE în privinţa Libiei dacă, în prealabil, nu este anulată înţelegerea libiano-turcă în privinţa exploatării resurselor din Mediterana. Asta mai ales în contextul unei situaţii foarte interesante din punct de vedere diplomatic: Grecia nu a fost invitată la Conferinţa de la Berlin! Şi atunci cum s-ar putea constitui totuşi o misiune europeană? Tehnic, foarte simplu: o „coaliţie de ţări“ într-o acţiune comună care răspunde obiectivelor generale asumate de UE, aşa cum scrie în Tratat. Caz în care jocurile s-ar face fără Grecia, dar chiar s-ar complica relaţiile între ţările din NATO.

A treia miză regională priveşte lupta împotriva a ceea ce se desenează acum drept noua arhitectură a mişcărilor jihadiste reunite. Chestiune vitală pentru Maghreb, zonă care devine locul în care deja s-au refăcut comandamentele Daesh şi Al Quaeda, acolo unde s-au reînfiinţat – în primul rând în multe zone din Libia – tabere de pregătire pentru cei care vor fi trimişi fie în Africa, fie în Orientul Mijlociu, pe noile teatre de luptă din Irak şi cel care urmează în Liban, dar şi în Europa. Sentimentul urgenţei se pare că a cuprins, în fine, chiar şi clasa politică a Occidentului european care vede că, din lipsă de atenţie, primejdia este acum la porţile cetăţii şi poate genera tragedii în spaţiul european într-un tip de conflict pentru care, în continuare, Europa nu este pregătită.

A patra miză regională constă în întreruperea „porţii libiene“ a migraţiei ilegale, principalul punct în care se aglutinează circuite multiple venite din inima Africii Negre şi din zona de est. Mulţimi de oameni disperaţi care încearcă absolut orice pentru a scăpa de molime şi războaie, alimentând un val care, în condiţiile comasării posibile cu ce-ar putea veni din Orientul Apropiat pradă din nou unor crize devastatoare, ar putea trece de orice bariere de apărare construite de statele europene.

A cincea miză nu mai este regională, ci globală. Vom vedea mâine dacă, da sau nu, se mai poate vorbi despre puterea comunităţii internaţionale (cu actorii săi mai vechi sau mai noi)  de a găsi şi impune o soluţie definind în acelaşi timp şi operatorul însărcinat să o aplice sau, după caz, să o şi impună. S-ar putea, date fiind orgoliile, patimile şi interesele foarte divergente, ca această Conferinţă de la Berlin să se încheie cu un eşec monumental, afundând şi mai mult în derizoriu acţiunea ONU şi formatele de negociere internaţionale. Semnal, totodată, al dezlănţuirii unei încleştări teribile în Libia, primejduind întregul echilibru politic şi de securitate din Maghreb şi Meditearan. Sau, dimpotrivă, fiind foarte atenţi la cine este invitat la masa de negociere, să fim martorii apariţiei unei noi formule organizatorice care , în caz de mare nevoie, să acţioneze pentru impunerea unei soluţii de supravieţuire. 

Libia
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite