Atlantismul românesc - sau de ce, cât şi de când iubim America
0
De Ziua Americii, publicăm reflecţiile dlui George Cristian Maior despre "rolul şi locul României în cadrul curentului atlantist, mai ales implicaţiile strategice pe care le-ar avea jocul diplomaţiei româneşti, dar şi efortul societăţii civile, în noua paradigmă transatlantică", articol din ediţia nr. 33 a revistei FP România (martie/ aprilie 2013).
„Oceanul Atlantic nu este frontiera dintre Europa şi Americi, ci marea internă a unei comunităţi de naţiuni aliate unele cu altele de geografie, istorie şi necesitate vitală.” – Walter Lippmann
După 1989, aspiraţiile româneşti în materie de politică externă au fost conjugate în deja binecunoscuta sintagmă de „euroatlantic”, o expresie acum larg răspândită în discursul politico-diplomatic românesc, în literatura de specialitate, dar şi în spaţiul mediatic mai general. De la studii şi cercetări la documente strategice, practic nu există documente care să trateze dimensiunea externă şi de securitate a României fără a face referire la „interesele şi valorile euroatlantice”. Uzul exagerat al acestei locuţiuni comportă însă un risc, anume diluarea înţelesului acesteia sau limitarea euroatlantismului la procesele aferente evoluţiei Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, când, de fapt, NATO este doar materializarea, într-adevăr una exponenţială, a ideii de comunitate atlantică.
Definit ca „filosofie”, „doctrină”, sau pur şi simplu „pledoarie” pentru o cooperare cu mai multe valenţe între naţiunile de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, atlantismul implică cel puţin două componente: una ideatică, de „comunitate imaginată”, în acelaşi sens în care Benedict Anderson reflecta asupra formării naţiunilor, şi o alta ce se referă la calculul strategic, la interesele naţionale ale statelor şi societăţilor care aderă la această comunitate. Luând în considerare eterogenitatea actorilor, fireşte că asistăm la desfăşurarea unei plaje variate de atlantisme, cu identităţi şi evoluţii diferite, supuse atât procesului organic de mitificare, specific oricărei „invenţii” cu valenţe culturale, cât şi acţiunii de creare şi/sau modelare a intereselor strategice. De-a lungul deceniului trecut şi, foarte probabil, şi pe viitor, vom avea de-a face cu o „coabitare a mai multor atlantisme”, conform lui Ian O. Lesser („Southern Atlanticism. Geopolitics and Strategy for the Other Half of the Atlantic Rim”, 2010). Dacă acestea vor fi suficient explorate şi exploatate, sau cât de apropiate se vor menţine faţă de nucleul originar şi mai ales ce consecinţe vor avea asupra relaţiei transatlantice, aceasta va fi realmente o provocare strategică, atât pentru factorii decizionali, cât şi pentru cercetătorii din mediul academic sau formatorii de opinie din societate în ansamblul ei.
Acest eseu sintetic îşi propune, în esenţă, să trateze rolul şi locul României în cadrul curentului atlantist, accentuând mai ales implicaţiile strategice pe care le-ar avea jocul diplomaţiei româneşti, dar şi efortul societăţii civile, în această paradigmă transatlantică. Va aborda de o manieră succintă atlantismul românesc, fără a-i examina meticulos geneza, deşi apreciez că un studiu aprofundat asupra acestui aspect nu ar fi doar binevenit, ci absolut necesar pentru dezbaterile academice din sfera politică şi chiar pentru cele la care este conectat publicul mai larg. Plecând de la premisa că atlantismul românesc este un dat, voi încerca să surprind mai degrabă specificul acestuia, posibilele influenţe pe care le-ar putea avea în consolidarea atlantismului în ansamblu sau în generarea ideii transatlantice în alte arealuri geostrategice.
Adeziunea central-europeană
Dacă geografia, istoria şi cultura au avut un rol considerabil în construcţia identităţii europene a României, nu acelaşi lucru este valabil pentru sentimentul de apartenenţă la o comunitate transatlantică, în sens non-instituţional. Mai departe de litoralul oceanic, fără rădăcini culturale comune şi cu un trecut diplomatic destul de recent (prima ambasadă a României în Statele Unite a fost deschisă abia în 1918, deşi americanii aveau reprezentanţă consulară încă din 1859, iar la nivel de ambasador din 1880), România poate părea un paradox din perspectiva apariţiei atlantismului, însă acest aspect poate fi explicat prin analizarea percepţiei de care se bucură America în mentalul colectiv românesc.
În acest sens, Ronald Asmus şi Alexandr Vondra („The Origins of Atlanticism in Central and Eastern Europe”, Cambridge Review of International Affairs, vol. 18, nr. 2, 2005) au elaborat o diagnoză excelentă a ideii atlantiste din Europa Centrală şi de Est, iar imaginea proiectată de cei doi este suficient de generoasă pentru a-i include şi pe români. Motivul înclinaţiei atlantiste a central- şi est-europenilor se regăseşte, în general, în „experienţa pozitivă” pe care aceştia au avut-o cu America, istorie care contrastează cu „experienţa turbulentă” sau „dezamăgitoare” pe care au cunoscut-o în relaţia cu celelalte puteri europene: Rusia, Germania, Franţa sau Marea Britanie (Asmus şi Vondra, op. cit.). Implicarea Statelor Unite în destrămarea ambiţiilor imperiale din această zonă, începând cu 1918-1919, trecând prin 1944-1945 şi până la 1989-1990, a contat enorm pentru formarea şi consolidarea statelor din Europa Centrală şi de Est. Aşa s-a format imaginea Americii de „forţă benignă şi pozitivă”, singura dispusă şi capabilă să se opună politicilor de oprimare a libertăţii şi independenţei naţionale duse în special de Viena (Habsburgi), Berlin (Hitler) şi respectiv Moscova (URSS) în regiune (Asmus şi Vondra, op. cit.). Din contră, retragerea Americii din jocurile de putere şi influenţă de pe continent a lăsat statele mici şi medii din zonă la cheremul marilor puteri, însă acest mit al „abandonului”, de exemplu conferinţele de pace de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în cazul nostru, este justificat în imaginarul central- şi est-european de „naivitatea” tipic americană sau, din contră, de „flirtul cu realpolitik-ul” manifestat de administraţia de la Washington (Asmus şi Vondra, op. cit.).
Melanjul acesta dintre percepţia idealizată asupra Americii (în care un rol consistent are şi „visul american”, pe care nu-mi propun să îl dezvolt aici) şi calculele pur strategice devoalează succesul atlantismului printre români şi lămureşte opţiunea transatlantică a României, explicând o gamă variată de idei şi acţiuni, de la entuziasmul receptării celebrelor „Paisprezece Puncte” wilsoniene în presa vremii din România şi acţiunea diplomatică a guvernului Ion I.C. Brătianu, până la „băile de mulţime” cunoscute de preşedinţii Clinton şi Bush Jr. cu ocazia vizitelor în România după 1989, respectiv actualul Parteneriat Strategic româno-american.
Conform unui raport al German Marshall Fund of the United States („Transatlantic Trends 2012”), românii manifestă o opinie favorabilă faţă de Statele Unite într-o proporţie covârşitoare (84%), cu zece procente mai mult decât media statelor europene incluse în sondajul GMFUS. În acelaşi timp, opinia favorabilă a românilor faţă de UE se situează la acelaşi nivel, respectiv 84%. Congruenţa dintre procesele european şi transatlantic se datorează sprijinului acordat de Statele Unite integrării statelor din regiune, similar celui oferit vest-europenilor după 1945. De aici şi sintagma de euroatlantic, care conjugă Europa şi America şi care pentru români semnifică fără doar şi poate indivizibilitatea comunităţii atlantice. De altfel, acelaşi studiu al GMFUS relevă că 51% dintre români, procent mult peste media europeană şi chiar americană, doresc un parteneriat şi mai strâns între UE şi SUA în sfera diplomatică şi problematica de securitate. Dincolo de înţelegerea implicaţiilor relaţiei transatlantice, de cunoaşterea concretă a acesteia, care diferă de la publicul larg la elitele intelectuale şi politice, este remarcabilă „atlantizarea” României, compatibilizarea identităţii ei europene şi atlantice.
Valorile, de bază
În ultimele decade, dar mai ales după cea de-a doua intervenţie din Irak, divergenţele dintre americani şi unii europeni au condus la apariţia unui curent de opinie destul de important care preconiza consumarea atlantismului, „divorţul” Americii de Europa şi chiar dispariţia NATO, în condiţiile în care obiectivele şi instrumentele politicilor externe şi de securitate de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului păreau să se îndepărteze tot mai mult. Cauzele clivajului erau apreciate diferit, variind de la voci care clamau existenţa unor diferenţe fundamentale precum în sintagma devenită celebră – „americanii sunt de pe Marte, iar europenii de pe Venus” (Robert Kagan, „Of Paradise and Power: America and Europe in the New World Order”, 2003), până la opinii mai prudente care propuneau reinventarea sau ajustarea relaţiei transatlantice (Ivo Daalder – „The End of Atlanticism” în „Survival”, vol. 45, nr. 2, 2003; Charles Kupchan – „The Fourth Age: The Next Era in Transatlantic Relations” în National Interest, sept./oct. 2006; sau Constanze Stelzenmüller – „Transatlantic Power Failures”, 2008). Profunzimea şi natura crizei transatlantice sunt încă o chestiune de actualitate, alimentată de subiecte precum: disparitatea dintre puterea americană şi cea europeană (mai ales în termeni militari şi bugete ale apărării), orientarea globală a Statelor Unite în materie de politică externă versus concentrarea pe o problematică limitată geografic a Europei, „pivotarea” Americii către Pacific versus eurocentrismul unor capitale europene, relaţia NATO-UE pe dimensiunea de apărare etc.
Întrebarea care frământă deopotrivă minţile erudite din sfera academică precum şi cercurile de reflecţie şi decizie strategică este dacă toate aceste aspecte sunt manifestări ale destrămării iminente a comunităţii transatlantice, sau sunt doar forme ale unei dezbateri ideatice şi politice, de altfel perfect legitimă într-un cadru democratic pluralist. Personal, tind către a doua variantă: de fapt, nu este pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa comunităţii atlantice, ci doar forma pe care o va cunoaşte aceasta în viitor. Comunitatea nu semnifică un monolit rigid, ci un organism într-o continuă evoluţie, cu atât mai mult cu care aceasta se identifică drept o civilizaţie care preţuieşte libertatea de idei şi toleranţa faţă de diversitate. În concepţia lui Reinhold Niebuhr (apud William Inboden – „Diversity under Freedom. Reinhold Niebuhr and the Transatlantic Community”, 2012), trinitatea care stă la baza atlantismului – valori, interese şi obligaţii împărtăşite – nu se caracterizează printr-o similitudine perfectă: valorile atlantice nu se definesc numai prin ceea ce includ, ci mai ales prin ceea ce resping (în principal ideologiile totalitare şi regimurile autoritariste), interesele atlantice nu se referă la o concepţie identică euro-americană cu privire la acumularea de putere şi avuţie ci la necesitatea strategică de a-şi apăra împreună stabilitatea şi prosperitatea de procese şi actori care le pun în pericol (criza financiară, terorism etc.), iar obligaţiile atlantice se referă, din nou, la misiunea de a promova valorile şi interesele atlantice în plan global, influenţând astfel pozitiv destinul altor naţiuni, fie prin protejare de agresiune, fie chiar prin integrare în “ordinea transatlantică.
Esticii şi atlantismul
Aici intervine rolul statelor din Europa Centrală şi de Est, implicit şi România, ca nou venite în comunitatea transatlantică, care prin propriul exemplu adeveresc perspectiva lui Niebuhr. Mai mult, nu doar că au beneficiat de pe urma atlantismului, au şi contribuit la consolidarea acestui curent, în sensul în care, prin opţiunea lor concomitent pro-europeană şi pro-americană, au adus un suflu nou într-o perioadă în care anumite tensiuni şi divergenţe dintre europenii vestici şi americani atinseseră paroxismul. Prin conduita lor diplomatică au subliniat încă o dată că, în ciuda lipsei de tact sau de viziune a unor reprezentanţi din mediul politic, jurnalistic sau academic, a alege între Europa sau America este o problemă falsă, de fapt calea de urmat este una singură: America şi Europa.
Aceasta este şi calea de urmat: România, ca de altfel toate statele din această parte a Europei cu statut de dublu membru în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunea Europeană, poate şi trebuie să aducă un plus de cunoaştere care să confere consistenţă şi congruenţă politicilor şi strategiilor concepute în capitalele europene, la Bruxelles şi la Washington. Avem această capacitate datorită experienţei, favorizată de istorie, geografie şi cultură. Înţelegem altfel politica Rusiei de la Baltica la Marea Neagră, bizantinismul tipic balcanic şi chiar islamismul din Orientul Apropiat. Mai mult, într-o perioadă în care suntem martorii unor evoluţii marcate de complexitate şi incertitudine (renaşterea Rusiei ca mare putere eurasiatică, „Primăvara Arabă” cu toate implicaţiile sale din Egipt sau Siria, tensionarea relaţiilor israelo-palestiniene ş.a.m.d.), trebuie să subliniem mai degrabă ceea ce îi uneşte pe americani şi europeni decât ceea ce îi divide. Central- şi est-europenii sunt o dovadă vie a faptului că atlantismul trăieşte, că schimbă soarta unor naţii şi avem datoria ca, odată ce am fost acceptaţi în această comunitate, să-i menţinem coeziunea şi să continuăm exportul de principii, de valori, de instituţii, într-un cuvânt de civilizaţie. Comunitatea atlantică se fundamentează acum, parafrazându-l pe unul dintre pionierii atlantismului (Walter Lippmann – „U.S. Foreign Policy: Shield of the Republic”, 1943), pe această „necesitate vitală” de a stabiliza şi consolida procesele democratice în imediata vecinătate. Acest raţionament strategic, sprijinit de un vizibil deziderat pro-atlantic al societăţii româneşti în ansamblul ei, constituie fără doar şi poate fundamentul opţiunilor de politică externă şi de securitate ale oricărei guvernări de la Bucureşti.
„Keeping the Americans in”, aşa cum sintetiza Lordul Ismay unul dintre obiectivele vest-europenilor care puneau bazele NATO, îşi păstrează validitatea strategică şi astăzi, mai ales în ceea ce îi priveşte pe central- şi est-europeni. Nu avem însă de-a face cu o susţinere necondiţionată: în sensul versurilor devenite celebre – „it takes two to tango” – atlantismul sau atlantismele din această parte a continentului depind în mare măsură de păstrarea angajamentelor Americii în zonă, din punct de vedere economic şi politico-militar, precum şi de conduita pe care Washingtonul o adoptă în abordarea problematicilor aferente. De fapt, modelul american a avut succes tocmai datorită deschiderii de care America a dat dovadă în relaţia cu aceste naţiuni. Tentaţia unilateralistă sau izolaţionistă, despre care istoria ne-a arătat că poate reveni în comportamentul extern al Americii, ar influenţa în sens negativ percepţiile liderilor şi societăţilor din Europa Centrală şi de Răsărit, subminând orientarea atlantistă a acestora. O divizare a Europei în „Nouă” sau „Veche”, crearea unei senzaţii care separă (sau chiar sacrifică) integrarea europeană de cea atlantică ar pune în cumpănă însăşi paradigma de politică externă în care gândesc majoritatea diplomaţiilor central- şi est-europene: „America şi Europa” nu „America sau Europa”.
Vesticii şi atlantismul
În aceeaşi logică se înscrie şi comportamentul vest-europenilor, cu atât mai mult cu cât experienţa est-europenilor cu aceştia a cunoscut momente mult mai sumbre, din vremea jocurilor de putere între imperiile care luptau pentru resurse şi influenţă în această parte a Europei. Apariţia unor falii între marile capitale occidentale sau pur şi simplu crearea percepţiei că acestea ar exista constituie un mesaj nociv pentru restul continentului. Prin ruptură, cu riscul de a mă repeta, nu mă refer la divergenţe tipice diversităţii de idei sau dezbaterii politice şi intelectuale dintr-o societate pluralistă, ci la o deconectare completă de la aceste procese de luare a deciziei, la un soi de „secesiune” faţă de comunitatea europeană sau atlantică. Totodată, neincluderea central- şi est-europenilor în circuitul decizional din vestul Europei sau neîncorporarea intereselor acestora pe agenda politică a comunităţii europene ar fi mult mai grave decât în cazul unei conduite similare a Statelor Unite, senzaţia nu ar fi una de abandon ci poate chiar mai profundă, de renaştere a jocurilor de putere din vremurile de altădată. Europa Occidentală trebuie să demonstreze că înglobează agenda noastră, nu că o ignoră sau o manipulează.
În fine, deşi istoria joacă un rol fundamental în modelarea percepţiilor, nu putem să nu recunoaştem că astăzi ne situăm într-un alt context geostrategic, iar cel mai important aspect se referă la faptul că suntem parte a unor procese, nu doar martori la evoluţia lor. Această oportunitate fără precedent pentru est-europeni şi mai ales pentru români, de a contribui la elaborarea unor decizii adoptate în format multilateral şi chiar bilateral, trebuie exploatată la maximum. Literatura de specialitate abundă în modalităţi, iar istoria ne oferă o cazuistică şi mai generoasă, prin care actori medii sau mici pot influenţa orientarea unor puteri mai mari într-un cadru instituţional, în sensul coagulării unor politici şi strategii colective care să promoveze şi propriile lor interese. De fapt, interesul colectiv integrează interese naţionale şi nu este doar expresia dominaţiei unora în detrimentul celorlalte. Cheia problemei este una de „statecraft”, de lideri care să înţeleagă, să-şi asume această responsabilitate care derivă din apartenenţa la comunitatea atlantică şi să-şi asigure sprijinul societăţii în demersul lor.
George Cristian Maior este diplomat de carieră – din 2006 conduce Serviciul Român de Infomaţii.
Se încarcă comentariile...
