În perspectiva prezentării de către Comisarul European pentru Politică Externă, de Securitate şi Apărare, Federica Mogherini, a Strategiei de Securitate Globală a Uniunii Europene, o strategie integrată de securitate, politică externă şi apărare a Uniunii, Centrul pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning a organizat un set de dezbateri publice, la nivelul societăţii civile şi a experţilor din spaţiul academic, a principalelor teme de securitate europeană relevante pentru România, Regiunea Extinsă a Mării Negre, Europa Centrală şi de Est pentru a prezenta decidenţilor evaluări concrete şi rapoarte ale acestor preocupări ale societăţii civile şi think tank-urilor româneşti.

În perioada 15 ianuarie-15 aprilie am desfăşurat 5 reuniuni, cu o cadenţă de una la trei săptămâni, cu participarea a 35-40 de reprezentanţi ai societăţii civile şi academice, cu doi raportori la fiecare temă, de principiu unul instituţional şi unul din zona neguvernamentală, şi dezbateri de 2-3 ore, împreună şi cu finanţarea Black Sea Trust al German Marshall Fund. Temele de dezbatere au fost:

  1. Europa: viitor, leadership, separatisme, coeziune, limitări. Quo Vadis?
  2. O nouă criză economică globală? China, preţul petrolului, prăbuşirea Rusiei, problemele structurale ale Germaniei.
  3. Rusia şi punerea în discuţie a ordinii globale, europene. Revizionism şi revanşism în Europa centrală şi de Est. Ameninţări pentru pacea lumii şi interesele occidentale.
  4. Refugiaţii. Bariera turcă. Gestionarea integrării refugiaţilor şi problema migranţilor. Bariere, control. Cât de temporară e stabilirea temporară?
  5. Terorismul de lângă noi. Inamicul din Cetate. Ameninţarea şi presiunea externă. Ce vrea ISIS?
 

În urma derulării acestei serii de dezbateri, am elaborat următoarele recomandări ce vor fi transmise participanţilor la reuniuni, instituţiilor interesate din România şi vor fi înmânate cabinetului doamnei Mogherini.

1. UE – viitorul construcţiei europene

Înainte de a aborda marile teme de securitate ale UE, care se vor regăsi în viitoarea strategie globală a doamnei Federica Mogherini, era normal să facem trecerea în revistă a situaţiei Uniunii Europene de astăzi, evoluţiile şi posibilităţile ca această construcţie instituţională să sufere modificări importante în raport cu proiectul originar european al federaliştilor sau chiar cu ceea ce este astăzi.

Acum, când provocările sunt mai mari, când lucrurile sunt mai nesigure şi mai mişcătoare, am trecut de la un nivel de ambiţie al unei Europe 2003 care nu a fost niciodată mai sigură, mai prosperă, cu ambiţii limitate la continent şi la acţiunea de transformare a statelor din vecinătate, la o strategie globală, ceea ce presupune provocări şi ambiţii mai mari.

Europa are două tipuri de clivaje evidente: primul Est-Vest, datorat faptului că nu a existat timpul necesar integrării părţii estice a continentului – după 2-3 ani de la intrarea unor state a venit criza, agenda s-a schimbat, azi diferenţele s-au adâncit, iar dacă adăugăm criza refugiaţilor, diferenţele sunt şi mai vizibile. Apoi a apărut un nou clivaj între Nord şi Sud.

Un alt motiv al nepregătirii Europei a fost aroganţa de care s-a dat dovadă în 2003: „suntem dincolo de orice ameninţare”, fiind neglijate posibile crize şi lucruri care au involuat. Am luat rivalităţile şi războiul ca fiind imposibile şi am supraestimat forţa soft, capacitatea de influenţă şi atracţia pentru exemplul democraţiei şi prosperităţii europene ca un dat. De aici lipsa de interes şi apetenţă pentru zona militară şi investiţia în domeniul Apărării, pentru instrumentele hard power, şi pe baza lipsei de apetenţă pentru război a cetăţeanului european clasic.

Când Europa era referenţial şi se putea interveni în jurul nostru, am fost mulţumiţi că intervenţia nu a avut loc – urmare a veto-ului Rusiei pentru Siria, refuzul Libiei – în condiţiile în care o acţiune preventivă costă mai puţin, iar acum plătim mai mult. A fost ignorat constant domeniul Apărării, în timp ce la nivel european, în perioadă de criză, am înregistrat o preeminenţă a Consiliului, deci a organismului interguvernamental, în detrimentul Comisiei, organismul comunitar. Agenda este complexă, criza întăreşte individualismul. UE este un actor colectiv, îi ia mai mult timp până decide, iar consensul se atinge greu, cu atât mai greu şi ineficient apare în momente de criză sau crize suprapuse, interdependente. În plus, nevoia acomodării tuturor opiniilor şi de conservare a unei poziţii bune la nivel european încurajează followship-ul, nu leadership-ul.

Acceptarea ca precedent ca soluţia în cazul unor probleme interne ale unui lider cu majoritatea sau cu propriul partid să se facă pe seama modificării, a schimbării tratatelor, a UE în ansamblu, creează dificultăţi majore pentru UE în viitor. Modificăm UE în funcţie de politica internă din Marea Britanie, a rivalităţilor din interiorul Partidului Conservator? Schimbăm Europa după alegerile din trei landuri germane influenţate de problema migraţiei? Atunci slăbiciunea UE, fragilitatea politicilor europene, e cu adevărat explicită, pe viitor.

UE are intervenţii încadrabile în Politica externă şi de securitate cu risc prost evaluat. Euroaria este măcinată de un prost design din punct de vedere politic, iar autismul politic a precedat criza euroariei. Acum există un autism în domeniul politicii de securitate şi în Politica externă; până acum nu au fost strânse fondurile pentru Trust Fund pentru Turcia (protejarea frontierelor): nici 300 milioane euro nu s-au strâns din cele 3 miliarde promise de UE Turciei. În Franţa de ani de zile asistăm, dar nu discutăm, că avem războaie civile (asimilarea imigranţilor nu s-a produs, multiculturalismul nu s-a făcut).

Vorbim în prezent despre cea mai complicată perioadă din istoria Uniunii:

  • avem tendinţe puternice de fragmentare: Uniunea îşi arată fragilitatea (integrarea de suprafaţă); un mănunchi de crize: economică; euroaria, guvernanţă; migraţia, geopolitică, haos în vecinătăţi, noile tehnologii etc.) şi nu avem Politică comună de Apărare, nu avem intelligence comun. Europa nu are cum să aibă o voce comună. Mogherini vorbeşte în numele Uniunii, dar a cărei uniune?
  • în lumea arabă am înlocuit dictatorii cu haosul.
  • alte probleme: ascensiunea euroscepticismului, detectabil ca tendinţă de profunzime, un ingredient în psihologia politică a unor formaţiuni politice, dar identificabil şi la formaţiunile democratice; ascensiunea partidelor radicale (non-liberale); deficitul democratic în relaţia cetăţeni – autorităţi (Trust), încrederea în Uniune; e mai vechi, în acest caz ai nevoie nu doar de citit cărţi / istorie, e nevoie de mai mult. Riscăm să pierdem ce am câştigat după al Doilea Război Mondial.
 

Strategia de Securitate Globală este şansa de a privi dincolo de interesele naţionale şi a relansa proiectul european.

Pentru a putea gestiona actuala situaţie sunt necesare:

a. Reenergizarea proiectului european, lansarea Noului Europenism, explicarea noilor generaţii a avantajelor aduse de Uniunea Europeană tuturor statelor membre precum şi noilor membri şi statelor din vecinătate. Trebuie să revenim la proiectul Europei libere, prospere, întregi şi paşnice. Pentru aceasta se impune reformarea euro-ariei, stoparea declinului încrederii în UE, între cetăţeni şi guverne, relansarea politică a Europei printr-o remaniere sau o schimbare a Comisiei, reforme structurale în sensul democratizării şi corectitudinii raportului dintre cetăţean, autoritate europeană şi conduita multinaţionalelor, companiilor mari şi structurilor financiar-bancare. Este nevoie de revigorarea ideii „Europa cetăţenilor”, iar Europa şi viitorul său să fie redată oamenilor.

b. Gestionarea celor două mari fracturi: N-S (reforma euroariei), V-E. Pentru aceasta trebuie reechilibrat mecanismul de reprezentare şi decizie europeană pentru a reprezenta cu adevărat toate statele europene, într-un echilibru corect, la nivelul tuturor instituţiilor europene. Trebuie relansată politica de extindere, cea mai de succes politică, cea care a adus UE o piaţa mai extinsă, soft power şi capacitatea de a proiecta valori europene în vecinătate, dar şi de a valorifica forţa de transformare normativă şi instituţională, iar statelor vecine le-a adus transformarea instituţională profundă, accesul la piaţă şi libera circulaţie a cetăţenilor, până la îndeplinirea tuturor criteriilor de convergenţă şi la integrarea deplină în UE. Alianţa cu SUA este esenţială, în sine şi în cadrul Alianţei Nord-Atlantice (ca organizaţie de securitate colectivă), pentru prosperitatea Europei, securitatea şi stabilitatea pe continentul european.

c. Armata şi Apărarea, Cenuşăresele UE. UE trebuie să decidă modul în care administrează şi investeşte în propria apărare, odată ce s-a dovedit revenirea problemelor Păcii şi Războiului în Europa, odată ce sunt puse la îndoială principiile şi acordurile ce au guvernat securitatea Europei, odată ce avem state revizioniste ce pun sub semnul întrebării actualele aranjamente de securitate. Armata europeană (menţionată din 1952, notată astăzi în Tratatul de la Lisabona, art.11), battle group-urile au fost construite dar ce ne facem că nu am putut folosi niciunul? (Mecanismul Atena este blocat). La Statul Major al UE (organism infinit mai puţin dezvoltat) nu există capacitate de proiecţie a unei Armate. Singura noastră referinţă este NATO: trebuie să avem un NATO funcţional, aproximativ 22 de state pun aceleaşi capabilităţi şi la dispoziţia UE şi la dispoziţia NATO. Trebuie să ne facem cu mai mult curaj calculele. Şi să decidem ce se poate face, ce merită făcut, şi ce nu.

Abordarea României în legătură cu Noul Europenism

 

Este evident că avem crize interne, crize externe, crize care se suprapun (interne şi externe). Procedura de elaborare a unei Strategii globale este un exerciţiu în sine, care măsoară şi aduce în prim plan lucrurile comune, pe o dimensiune extrem de importantă, cea a securităţii comune. Dacă nici acum nu înţelegem că avem o şansă să privim dincolo de graniţe, poate nu o să mai avem o alta. În iunie doamna Mogherini trebuie să prezinte produsul final, sperăm să cuprindă şi iniţiativele statelor membre.

Asistăm la o democratizare a luxului în Europa: oamenii trăiesc tot mai bine, au lideri cu experienţe grele în trecut, dar din altă lume. Şi schimbul de generaţii duce la pierderea memoriei celui de-al doilea Război Mondial, ba chiar a Războiului Rece. Îmbătrânirea accentuată a Europei face ca criza migranţilor să poată fi văzută ca o oportunitate, nu neapărat ca o situaţie negativă.

Nivelul ambiţiei – o Europă puternică – este în interesul fundamental al României. Indiferent cum va arăta Europa în viitor, România şi nici un alt stat nu va mai putea acţiona singur. Indiferent de geometria variabilă în UE, noi românii, în geografia şi geopolitica în care ne aflăm, trebuie să acţionăm pentru o Europă puternică, sigură şi prosperă.

Ne vom menţine în formulele la care avem acces pentru păstrarea unităţii şi coeziunii, vom acţiona pentru politici şi eforturi comune, regiunea Mării Negre ne va interesa în continuare, iar relaţiile cu Ucraina şi Republica Moldova rămân esenţiale. Caucazul este o punte către vecinătatea imperială, relaţiile cu Federaţia Rusă la nivel UE şi NATO sunt importante şi vor trebui restabilite, noi fiind primii interesanţi de modul în care vor fi redesenate în viitor. Unitatea şi coeziunea în acest domeniu, al relaţiilor cu Rusia, sunt cruciale – menţinerea embargoului faţă de Rusia, dacă deal-ul pe Siria va afecta deal-ul pe Ucraina.

Pe de altă parte, se degajă necesitatea existenţei unui dialog corect între UE şi NATO (noi nu ne permitem luxul să duplicăm aceste eforturi, odată în UE, altă dată ca membri NATO). Trebuie să consolidăm NATO şi relaţiile NATO – UE. În ceea ce priveşte Parteneriatul trans-atlantic, Europa are nevoie de SUA. Iar ca dosare de urmărit: The Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP), relaţiile comerciale cu Canada.

Şi va trebui să continuăm integrarea în Europa.

2. O nouă criză economică globală?

Marea problemă a UE-Comisiei Europene rămâne capacitatea restrânsă a UE de a gestiona mai multe crize; crizele nu îşi iau bon de ordine, pot exista mai multe simultan. De obicei după un boomeconomic se ajunge la saturaţie, când mecanismul de creştere supra-utilizat nu mai e la modă, apare căderea, oamenii nu mai dau bani pentru domeniul respectiv. Există o acumulare de termene de plată pe bursa chineză, iar într-un context de acest gen, şocul poate fi contagios.

Se schimbă generaţia energetică de la petrol şi gaze la energia electrică. De aceea devine mai puţin relevantă (peste 10 ani) resursa de petrol şi gaze şi devine importantă stocarea energiei (baterii). Resursele de Litiu sunt în Chile, care ar putea deveni noua Arabie Saudită. Se creează o problemă pentru producătorii de petrol şi gaze: se iau credite, se dezvoltă proiecte. Când scad preţurile, creditele nu mai pot fi plătite, populaţia este afectată şi apar tensiuni sociale (în special în Rusia).

Imigranţii economici reprezintă şi un import de sărăcie de către societatea bogată şi creşterea bogăţiei în societatea săracă până la încheierea ciclului. S-a întâmplat în Italia (după război), în Turcia acum.

a. Scăderea preţului petrolului. Motivele sunt: SUA a dat drumul la producţia internă de petrol după zeci de ani şi au umplut piaţa SUA cu petrol care înainte venea din altă parte. În ansamblul economiei mondiale, consumul de energie fosilă scade (economia încetineşte, unii producători găsesc soluţii pentru reducerea consumului de energie) iar tehnologia presează pe cerere. Marii producători (OPEC) n-au reacţionat prin încercarea de a controla robinetul (au ţinut robinetele la stadiul existent). Vând cât se mai poate.

b. Provocări pentru 2016 la nivel economico-financiar
- Grecia şi zona Euro – fără reforme structurale Grecia s-ar putea să aibă nevoie de un nou bailout în contextul în care nota de plată a precedentelor se ridică la 240 de mld.
- Deflaţia şi situaţia economică a întregii Uniuni începe să devină o problemă.
- Criza refugiaţilor MENA este o problema cu încărcătură economică. Germania va fi destinaţia finală pentru un milion de refugiaţi iar factura se ridică la aproximativ 20 de miliarde de euro cu tot ce reclamă primirea / acomodarea. Nu vorbim încă de costurile integrării. Pentru 2016, în lipsa unor măsuri mai ferme, problema se va amplifica.
- Rusia exploatează fantastic lipsa de apetit pentru fisiunea nucleară. Este sponsor pentru o parte din Europa (Cehia, Slovacia, Ungaria), iar toate reactoarele de energie electrică depind de tehnologie rusească.

c. Criza economică a Chinei: a învăţat meserie de la americani (studenţi, know-how), acum vor ieşi din criză cum au făcut americanii. Au anunţat cumpărarea de credite neperformante în valoare de 7,7 miliarde $. Chinezii vor juca ca americanii şi e interesant că nu vom şti cum vor acţiona americanii când statele asiatice le copiază jocul.

De obicei, criza este precipitată de bănci, multinaţionale, state majore. Potrivit estimărilor noaste, astăzi nimeni nu e interesat de declanşarea unei noi crize deoarece băncile şi-au făcut planuri pe următorii ani. Nu credem că vom avea o criză economică cauzată de închiderea băncilor. Consecinţele negative adunate în sistem se varsă astăzi în sistemul politic, nu ne îndreptăm către o importantă criză economică, ci spre unele politice! Mult aşteptata criză economică mai degrabă urmează să fie una politică.

Pentru contracararea acestor ameninţări, sunt necesare: măsuri imediate de control asupra componentei financiar-bancare, reechilibrarea costurilor pierderilor între cetăţean şi sistemul financiar bancar şi reintroducerea unor criterii mediate de Comisie pentru corectitudinea relaţiei bănci-cetăţean (competiţie corectă, eliminarea clauzelor abuzive, protecţia consumatorilor de produse financiar-bancare). În plus, se impune democratizarea şi legitimarea sistemelor politice europene, reenergizarea ideii europene precum şi reformarea-remanierea sau schimbarea Comisiei Europene.

3. Rusia, Europa şi ordinea globală

Dezbaterea a beneficiat de prezenţa expertului rus Pavel Ferlgenhauer, Jamestown Foundation, Moscova, care a prezentat abordarea rusă a situaţiei actuale.

Percepţia Rusiei despre evoluţia sistemului mondial:

Există dezacorduri ireconciliabile între Rusia şi Occident (fundamentale şi la nivel strategic).Trebuie evitat războiul, de aceea relaţia Est-Vest trebuie construită pe baza principiului coexistenţei paşnice (nu mai putem vorbi despre parteneriat astăzi). Coexistenţa paşnică asigură funcţionarea concomitentă a celor două sisteme şi se va vedea care supravieţuieşte. Important e să se evite războiul. Lucrurile pot scăpa de sub control şi pot escalada oricând şi trebuie să fim pregătiţi de asta în orice moment.

Noua Ordine Mondială, văzută de Putin, prevede: evitarea oricărei revoluţii de orice fel, orice regim considerat legitim are dreptul să rămână şi nimeni nu trebuie să-l submineze; apoi principiul Concertului Marilor Puteri: Consiliul de Securitate al ONU trebuie să decidă, iar puterile mai mici trebuie să respecte deciziile (de aceea în problema Siriei, Rusia consideră că SUA şi Rusia ar trebui să decidă iar toţi să respecte, dacă nu, sunt pedepsiţi); al treilea principiu face referire la interesul naţional: se negociază între cei mari liniile şi hărţile.

Intervenţia Rusiei în Siria a vizat crearea unei alianţe cu Siria şi Iran, respectarea intereselor Israelului, expulzarea SUA din Orientul Mijlociu şi preluarea controlului asupra produselor energetice. Turcia trebuia să fie parte a coaliţiei. Rusia se pregăteşte de războiul din 2025 al resurselor. De aceea sunt militarizate toate zonele cu resurse petroliere şi gaz. Turcia trebuia respectată, a fost un calcul greşit.

Rusia e preocupată de militarizare, reînarmare, chiar tăind de la domeniile sociale, cu posibilitatea de a avea manifestaţii de protest interne. Proiectul înarmării şi militarizării e o prioritate. Încă nu există resursele de confruntare a Vestului, deci încă e loc de compromis. Totul e bazat pe evaluarea evoluţiei resurselor şi pe predicţia că în 2025 va fi un război pentru resurse. Percepţia este impusă deStatul Major General al Armatei, ei gestionează evaluarea ameninţărilor şi dictează evoluţiile. Uniunea Sovietică a fost distrusă de Statul său Major care a investit în ameninţări inexistente. Azi povestea se repetă. Cu cât mai multe ameninţări, cu atât mai bine.

Situaţia imposibilă: Crimeea nu poate fi recunoscută de nimeni, nici de aliaţii Rusiei. De obicei Moscova are explicaţii legale, acum nu-şi mai poate explica acţiunile. Consecinţele acoperă trei dimensiuni: militară, reasigurarea şi militarizarea frontierei comune/liniei de demarcaţie nestabilizată;legală, delimitarea, statutul ambiguu al delimitărilor (nerecunoaşterea controlului rus în Crimeea) şi militarizarea Mării Negre, cu provocările la adresa Convenţiei de la Montreux; economică, dată de costurile în cele patru enclave fără legătură cu continuumul rus – Transnistria, Crimeea, Kaliningrad, Tartus-Latakia. Episodul Crimeea e departe de sfârşit din cauza consecinţelor antrenate de revizionism şi ignorarea regulilor dreptului internaţional.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a bipolarismului a generat extinderea spaţiului de valori occidental, lucru contestat astăzi de Rusia (iniţial lansată în procesul de integrare ea însăşi). Încrederea a dispărut iar Rusia reacţionează militar pentru a-şi promova interesele, pentru a le impune. De aceea e necesară o formulă de delimitare, de linii de contact nerecunoscute formal, dublate de reguli de angajare clare pentru a creşte încrederea şi a evita accidentele ce pot escalada în război. După întărirea aliaţilor din flancul Estic, e importantă susţinerea statelor partenere, Republica Moldova, Ucraina şi Georgia.

Evaluarea relaţiei cu Rusia

 

a. Negocierea. O nouă Yalta. Trecerea la negocieri directe cu Federaţia Rusă astăzi ar fi interpretată de Kremlin şi de decidenţii militari drept dovadă de frică şi slăbiciune. Mai mult, termenii negocierii sunt negocierea de la zero pe o formulă de tip Yalta, a sferelor de influenţă şi a securităţii în Europa, fără SUA, cu redesenarea hărţilor, în care să se ignore încălcările făcute la Helsinki 2 şi principiile în vigoare, recunoaşterea controlului în enclavele ruse – Transnistria, Georgia, Crimeea, Estul Ucrainei, Siria – în timp ce spaţiul post-sovietic este sfera de interes special şi privilegiat al Rusiei.

b. Militarizarea. Pregătirea de război. Alternativa sugerată de Rusia e războiul, confruntarea militară directă. Obţinerea şi impunerea intereselor ruse cu forţa militară. De altfel, forţa militară va fi utilizată deoarece, potrivit percepţiei Rusiei lui Putin, în 2025 va fi declanşat războiul pentru resurse, de aceea Statul Major General rus militarizează toate zonele bogate în resurse din Rusia, zona arctică şi încearcă să preia controlul în Orientul Mijlociu, subminând interesele occidentale.

c. Dominaţia concertului puterilor asupra lumii. Sistemul de ordine mondială pe care o propune, alternativ, este cea negociată de SUA şi Rusia, votată în Consiliul de Securitate şi impusă lumii, sancţionând pe cei ce nu doresc să recunoască cele convenite.

Recomandări:

 

1. Întărirea capacităţii de apărare a Europei. Acest fapt se referă cu precădere la flancul Estic, dar şi la zona Nordică şi Sudică, sunt un imperativ. Relaţiile UE-NATO trebuie întărite fundamental ca şi cele ale UE cu Turcia. Relaţia transatlantică trebuie, de asemenea întărită, pe diferite dimensiuni, în timp ce relaţia cu statele asociate – Republica Moldova, Ucraina, Georgia – trebuie să se traducă în creşterea capacităţii lor de apărare. De asemenea, disuadarea trebuie să vină cu capacităţi suficiente de descurajare şi cu mesajul foarte clar că statele europene sunt gata să lupte. Disuadarea e mai ieftină decât un eventual conflict.

2. Stabilirea şi întărirea liniilor de demarcaţie şi de contact. Este un efort care trebuie purtat la nivel diplomatic, ulterior prin programe de susţinere militară a statelor ce vor asigura această linie de demarcaţie, atât terestră cât şi navală. Mişcarea către o frontieră întărită de facto între est şi vest trebuie făcută în aşa fel încât acumularea de resurse şi capabilităţi militare să nu degenereze în conflict şi să se evite escaladarea unor eventuale incidente ce ar avea loc pe parcurs, până la stabilirea echilibrului de forţe la linia de demarcaţie comună.

3. Stabilirea regulilor de angajare. Este necesară negocierea şi stabilirea regulilor de angajare, concomitent cu stabilirea liniei de contact sau de demarcaţie şi întărirea ei. Părţile trebuie să ştie să deosebească incidentele, accidentele de parcurs de angajarea reală şi lansarea unei confruntări est-vest. Stabilirea şi respectarea regulilor de angajare terestre, navale şi aeriene sunt în măsură să evite escaladarea unor evenimente în conflict şi căderea în război.

4. Refuzul negocierii principiilor. Angajarea în negocieri privind noua securitate a Europei fără respectarea principiilor convenite, fără revenirea la status quo ante în zonele unde aceste principii convenite (Helsinki) au fost încălcate, aduce costuri simbolice şi afectează fundamental corpusul de valori al UE. În plus, acceptarea unei noi Yalta, a definirii unor sfere de influenţă şi a unor linii de demarcare anulează principiile fondatoare ale UE.

5. Sprijinirea şi cooperarea cu statele partenere şi asociate. La fel, abandonarea unor parteneri sau state asociate, care au pornit pe drumul democratizării, adoptării economiei de piaţă şi a edificării statului de drept, într-un no man’s land sau sferei de interese ruse; recunoaşterea, fie şi tacită, a unui drept al Federaţiei Ruse asupra teritoriilor locuite de ruşi, rusofoni sau compatrioţi, descalifică Executivul european în raport cu vecinătatea sa imediată, căreia i-a transmis că e alcătuită din state suverane, independente, integre teritorial, libere să-şi decidă singure soarta şi să aleagă modul de dezvoltare, modelul, principiile, valorile, soluţiile de securitate, apărare sau de prosperitate pe care şi le doresc.

Foto AP

4. Refugiaţii. Bariera turcă. Gestionarea integrării refugiaţilor şi problema migranţilor.

Problematica refugiaţilor este una complexă, o ecuaţie cu mai multe necunoscute care poate evolua foarte brusc în viitor, sau să stagneze şi apoi să evolueze brusc. Criza legată de integrarea refugiaţilor este indisolubil legată de cea de securitate. Din punct de vedere politic, problema este foarte dificilă. Politicienii sunt împotriva primirii refugiaţilor (în Occident 50%, în România 60 – 70%). Orice politician gândeşte simplu – este greu să iei măsuri împotriva voinţei populaţiei.

Soluţia propusă în România – integrarea refugiaţilor/migranţilor acceptaţi, în grupul oamenilor vulnerabili, ca urmare a situaţiei în care sunt (lipsa documentelor, a celor de identitate, a locuinţei, a accesului la sistemul de educaţie, la cel sanitar etc.) Această abordare are relevanţă juridică. Refugiaţii nu vorbesc limba română, unii nici pe cea engleză, astfel că trebuie să avem un sistem de educaţie complementar – să avem programe de învăţare a limbii. De asemenea, locurile de muncă sunt extrem de importante, vitale pentru integrarea oamenilor în societate. Refugiaţii şi imigranţii trebuie transformaţi din asistaţi sau integraţi. Doar astfel vom reuşi să transformăm refugiaţii dintr-o problemă într-o soluţie.

Trebuie iniţiate strategii şi capacităţi pentru primirea şi integrarea unui număr important de refugiaţi şi imigranţi în perioada imediat următoare. Creşterea capacităţii de integrare devine un element important şi creşte greutatea strategică a unui stat la nivel european. Cei care ajung în Europa sunt sirieni care vin direct din Siria şi nu din taberele de refugiaţi, sunt oameni care şi-au permis să plătească venirea în Europa. Cei care sunt în tabere sunt deja acolo de circa 4 ani, vor să stea acolo până la rezolvarea situaţiei şi apoi să se întoarcă acasă. Deci avem de a face cu o migraţie definitivă, deci cu nevoia de integrare în societăţile europene.

Problema de securitate determinată de sosirea refugiaţilor începe cu solidaritatea europeană în faţa acestei crize. Nicio ţară nu poate să-şi asume singură şi nu trebuie lăsată singură în gestionarea crizei refugiaţilor şi migranţilor. Este nevoie de un răspuns coordonat al ţărilor europene şi de împărţirea echitabilă a responsabilităţii. Însă politici concrete şi credibile de limitare a afluxului de refugiaţi, de limitare a exodului, precum acordul cu Turcia, sunt necesare. De asemenea, nu vorbim despre soluţii matematice, contabile, birocratice de soluţionare a crizei – acelea funcţionează în momentul iniţial – ci de capacitatea de absorbţie şi integrare a refugiaţilor / imigranţilor existentă, şi care trebuie dezvoltată, pentru a avea un proces gestionat responsabil şi respectând problemele de securitate aferente.

Recomandări:

 

a. Implicarea serioasă a UE în vederea soluţionării conflictului din Siria şi a conflictelor ce produc refugiaţi/imigranţi. Deşi suntem principala victimă, UE este neimplicată în soluţionarea conflictului din Siria.

b. Nevoia de o politică comună în materie de azil care să facă diferenţa între refugiat şi migrant economic, să ţină cont în mod responsabil de capacitatea de absorbţie şi integrare a refugiaţilor-imigranţilor şi să ofere o politică comprehensivă şi credibilă pentru limitarea valurilor de imigranţi.

c. Revizuirea protecţiei frontierelor externe. Avem Frontex, care trebuie să-şi asume sprijinirea statelor în protecţia frontierelor, pentru că nu putem să imaginăm o Uniunea Europeană cu libertăţi şi politici publice în problema refugiaţilor în care fiecare să se descurce pe cont propriu.

d. Prevenirea fluxului de migranţi către Europa. Colaborarea serviciilor de informaţii interne cu cele partenere din statele de tranzit şi cele de origine care să asigure cunoaşterea fenomenelor ce determină fluxurile de refugiaţi şi migranţi, respectiv eventuale acţiuni externe pentru a determina aceste fluxuri, combaterea reţelelor de trafic de persoane, crearea de politici publice pentru stabilizarea potenţialilor migranţi economici în statele lor.

e. Recunoaşterea componentei de proces indus în fenomenul migraţiei. Atât timp cât nu există o prezentare clară a acestei componente, arma umană a migraţiei, ca element de război hibrid, va putea fi folosită mai departe, iar populaţia Europei nu va fi dispusă să asume partea ei de responsabilitate în integrarea refugiaţilor şi a migranţilor din acest motiv.

5.Terorismul. Inamicul din interior.

Terorismul este astăzi întruchipat astăzi preponderant de Daesh, grupare autointitulată Stat Islamic, care a împins teroarea la extrem folosind modalităţi moderne. Obiectivul său este înfiinţarea unui Califat Islamic pe seama şi chiar în interiorul civilizaţiei occidentale. Este deopotrivă o ciocnire a civilizaţiilor şi o valorificare a tehnicilor moderne de marketing şi promovare a unui brand cu obiectivul de a obţine avantaje şi de a valorifica vulnerabilităţile societăţii occidentale – libertate, democraţie, libertatea cuvântului, libertatea de mişcare.

Dorinţa certă este cea a determinării unei schimbări politice, sociale, economice prin intermediul fricii, terorii, care să determine presiunea politică necesară. Islamul nu e un scop, ci doar un mijloc, iar religia e forţa motivaţională şi de legitimare, determinând oamenii să facă lucruri pe care altfel ar fi imposibil să le facă. Acţiunea valorifică evoluţiile din sânul societăţii occidentale care au dat naştere inegalităţii şi izolării, enclavizării diferitelor grupuri, în special generaţia a doua şi a treia a celor reveniţi din fostele colonii şi neintegraţi. Fenomenul datează de câteva decenii, acum masa critică a nemulţumirilor şi contextul tehnologic şi social a răbufnit, după criza economică. Iar cauza majoră a celor recrutaţi nu este una religioasă, ci de justiţie social, economică şi politică, iar coagularea se face pe baza dorinţei de revanşă, de răzbunarea faţă de majoritatea care i-a adus în această situaţie. Fără mult efort, cei neradicalizaţi se transformă în suporteri ai cauzei sau chiar în persoane angajate în luptă.

Cazurile din Franţa şi Belgia mai arată că nu mai e vorba numai despre luptători, faptul că nu s-au aruncat în aer de frică arată că cei implicaţi nu sunt luptători pregătiţi. Trebuie să ne întrebăm ce-i face pe aceşti infractori mărunţi să se implice în asemenea acţiuni teroriste. Ei sunt în custodie, iar cercetarea asupra lor trebuie făcută amănunţit şi e mai simplă decât în cazul celor puţini care au ratat să se detoneze în Irak, chestionaţi la Abu Ghraib şi la Guantanamo pentru construirea programelor de deradicalizare. Un asemenea proiect trebuie dezvoltat rapid.

Recomandări:

 

a. Definirea terorismului. Diferenţierea faţă de luptătorii pentru libertate şi faţă de infracţionalitate. Este responsabilitatea UE să lupte pentru o definire a terorismului. Aici trebuie identificat cât bine sau cât rău face definirea, magnifierea, exacerbarea imaginii inamicului în teroristul de lângă noi, cine profită, dar şi măsura în care terorismul este un actor independent, sau dacă e un instrument utilizat de către un terţ, cine este acest terţ şi dacă nu cumva identificăm instituţii ale unor state în spatele acestor activităţi teroriste.

b. Evaluarea eşecului integrării foştilor colonişti de generaţia a doua – a treia. Este inacceptabilă crearea enclavelor, pungilor de infracţionalitate, radicalizare, terorism unde autoritatea nu ajunge, enclave situate în jurul oraşelor noastre. Eşecul integrării resortisanţilor de a doua – a treia generaţie proveniţi din colonii este o problemă a unor state cu reflexe europene, iar această integrare şi nu enclavizare a unor populaţii şi grupuri discriminate sau auto-izolate, fără acces la oportunităţi, trebuie evaluată şi trebuie să rezulte în politici publice clare, decontate la nivel european.

c. Traficul de arme, explozibili, arme de asalt şi militare în inima Europei trebuie să fie subiect al unui control mult întărit şi al politicilor europene în raport cu statele de provenienţă dar şi în contextul combaterii serioase a reţelelor de trafic. De asemenea, controlul precursorilor explozibililor improvizaţi trebuie să intre în atenţia organelor de poliţie la nivel european şi naţional şi să fie subiectul controlului într-o formă similar cu traficul de arme şi explozibili, dar şi transferul de cunoştinţe pentru fabricarea acestor dispozitive trebuie eliminate din spaţiul public.

d. Programe de deradicalizare. În afara problemelor existente, zonele de deradicalizare sunt cele din spaţiul moscheilor ilegale, a grupurilor de reuniune libere dar unde vin predicatori externi şi propovăduiesc Jihadul şi falsul Islam, dar şi în închisori, spaţiile de radicalizare şi recrutare de infractori care devin terorişti. Fenomenul trebuie controlat şi stopat.

e. Luptătorii străini. Circulaţia în spaţiile de luptă unde sunt implicate formaţiunile teroriste este o preocupare majoră şi necesită programe concrete şi schimb de informaţii. Însă subiectul trebuie extins la nivelul mercenarilor şi luptătorilor din toate spaţiile de operaţiuni, precum Donbas, pentru că şi prezenţa acolo creează capacităţi speciale ce necesită o supervizare substanţială după revenirea acasă.