La galette du Roi, de la glazură la tradiţii

Prăjitura care te proclamă rege...pentru o zi                                        FOTO frenchmomentsblog.com

După o simplă piruetă prin supermarchés-urile franţuzeşti am leşinat (invizibil) în braţele unui miros copleşitor. Amestec de copilărie printre fustele bunicii, sâmburi pisaţi de caise şi multe arome jucăuşe, La galette du Roi (o traducere aproximativă ar fi tortul regelui, dar cu aspect de tartă) nu este o simplă prăjitură printre alte mii de dulciuri inventate de maeştrii francezi.

Este prăjitura-simbol a Epifaniei la catolici, ceea ce în popor ortodocşii numesc Bobotează. Şi, dacă la francezi Epifania celebrează vizita magilor care aduc daruri pruncului sfânt, în cultul ortodox sunt comemorate botezul lui Hristos în apa Iordanului şi revelarea Tainei Sfintei Treimi. Nu voi intra în profunzimea acestui praznic împărătesc (nu am nici pregătirea, nici curajul), ci voi rămâne la nivelul glazurii, asemeni unui copil care ascultă poveşti din Apus aşteptând să primească drept recompensă, la final, o felie de... galette, bien sûr.

Prăjitura care te proclamă rege... pentru o zi

Tradiţia spune că degustarea acestei prăjituri prilejuieşte tragerea la sorţi a regilor Epifaniei: cel care găseşte bobul (de mărimea celui de fasole) ascuns în prăjitură, devine rege pentru o zi şi are dreptul de a purta o coroană aurită... de unică folosinţă. Pentru că, da, la galette du Roi nu este doar un simplu produs de patiserie, ci vine la pachet cu mai multe curiozităţi. În primul rând, ne aminteşte de obiceiul antic al votului folosind boabe albe şi negre. De exemplu, în timpul faimoaselor Saturnalii romane, regele petrecerii era ales tocmai prin acest tip de vot. Şi, tot pe vremea romanilor, cel care găsea bobul nu numai că era încoronat drept rege, dar îşi alegea şi o regină. În timpurile moderne, fericitul câştigător al bobului de fasole trebuie să cumpere o prăjitură pentru anul următor, dar nefiind un obicei constant, cei mai mulţi regi sfârşesc doar cu amintiri fotografice.

Se pare că primele dovezi ale acestei tradiţii au apărut, însă, cu mult timp înainte de naşterea lui Hristos, încă de pe vremea egiptenilor pentru care fasolea avea o importanţă deosebită, fiind principala sursă de hrană a oamenilor de rând. Mai mult, bobul, asemănător unui embrion, devine şi un simbol cu valenţe religioase. De exemplu, pentru egipteni „câmpul de fasole” era locul unde cei adormiţi aşteptau momentul Învierii, iar pentru greci, boabele de fasole erau utilizate în cultul morţilor, deoarece se credea că păstrează sufletul celor trecuţi în lumea de dincolo.

Povestea acestei prăjituri se îmbogăţeşte cu Saturnaliile romane când, aşa cum scriam anterior, bobul de fasole servea drept loz câştigător pentru regele banchetului, un fel de rege bufon care, pentru o zi, avea autoritate supremă asupra stăpânilor şi sclavilor. Spiritul Saturnaliilor rămâne viu şi în Evul Mediu, când, cu ocazia Zilei nebunilor oamenii se dedicau exceselor de orice fel, iar ritualurile religioase deveniseră derizorii. De abia în secolul al II-lea, pentru a diminua influenţa zeului Mithra, primii creştini oferă o nouă semnificaţie acestor festivităţi păgâne şi anume, închinarea celor trei Magi în faţa pruncului Iisus. Drumul parcurs sub protecţia stelei călăuzitoare şi, mai ales, ofrandele aduse Mântuitorului, dau sens şi îmbogăţesc sărbătorile de iarnă care, de atunci şi până în prezent, stau sub semnul naşterii şi întrupării în chip de om a Fiului lui Dumnezeu.

Prăjitura regilor, tablou semnat de J-B Greuze, 1774, Muzeul Fabre

Cunoscută în Franţa încă din secolul al XIV-lea, această prăjitură atât de simplă, dar înzestrată cu titlu regal, a reunit familia în jurul aromei sale şi i-a inspirat pe mulţi artişti care au redat bucuria copiiilor în multe scene de gen. Cu timpul, galetta îşi diversifică conţinutul iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea, bobul de fasole este înlocuit cu figurine de porţelan reprezentându-l pe pruncul Iisus. Evident, în timpul Revoluţiei Franceze, până şi pruncul ascuns în prăjitură a avut de suferit, fiind la rândul lui înlocuit cu boneta frigiană, un fel de căciuliţă roşie, de lână, cu vârful îndoit înainte, care în acea perioadă era considerată un simbol al libertăţii.

Câteva decenii mai târziu, în prăjitură îşi fac apariţia şi celelalte personaje din scena naşterii Domnului, în prezent galeria figurinelor fiind extrem de vastă. Mai mult sau mai puţin fanteziste, de inspiraţie religioasă sau copii ale unor personaje la modă (da, există chiar o prăjitură dedicată familiei – deloc creştine – Simpson), aceste figurine fac deliciul copiiilor şi al colecţionarilor care, cu această ocazie, au inventat o nouă pasiune: la favophilie. Mai pe româneşte, pasiunea de a colecţiona figurinele din porţelan ascunse în cocătură. Evident că s-a inventat un termen şi pentru cei care colecţionează coroanele ce îmbodobesc prăjitura, aceştia purtând numele de stephanophiles. Introdusă în circuitul comercial în a doua jumătate a secolului XX, la galette a devenit astfel o bună afacere de sărbători, fiind un desert indispensabil de pe masa francezilor, fie că surpriza poate avea chipul pruncului sau al unui personaj de desene animate.

Lăsând surprizele la o parte, ceea ce ne interesează este modul în care o sărbătoare (iniţial) religioasă a devenit o tradiţie familială care, alături de plăcerea reuniunii cu cei dragi, implică şi un anumit ritual de degustare. Astfel, cei care ţin la tradiţie împart prăjitura în atâtea porţii câte persoane sunt prezente, plus una, destinată primei persoane nevoiaşe care ar putea trece pragul casei. Această felie este numită partea lui Dumnezeu sau partea Fecioarei. De asemenea, există şi partea celor absenţi, cum ar fi cei plecaţi în armată sau pe mare, care era păstrată până la întoarcerea lor, fiind un fel de a spune „v-am păstrat în gândurile noastre”.

Dar, nu numai prăjiturile dedicate acestei sărbători sunt variate, ci şi tradiţiile celebrării Epifaniei diferă de la o ţară la alta. De exemplu, în unele regiuni din Spania, au loc procesiuni cu care, regii magi aruncă bomboane şi tot ei sunt cei care aduc daruri copiiilor în ziua Epifaniei şi nu de Crăciun. În Franţa, în prima duminică a lunii ianuarie, toată familia se reuneşte în jurul acestei prăjituri pentru a desemna un rege sau o regină, printr-un complot bine regizat cei mici primind întotdeauna această onoare. Mari sau mici, în general se spune că cel care găseşte surpriza va avea parte de noroc, bogăţie şi putere în noul an.

Aşa cum spuneam la început, pe data de 6 ianuarie, Biserica Catolică comemorează vizita celor trei magi, Melchior, Gaspard şi Balthazar, la pruncul sfânt. Magii îl numesc Noul Rege al iudeilor şi îngenunchiază în faţa pruncului oferindu-i, în semn de respect, daruri cu o simbolistică aparte: aur, mir şi tămâie. Pentru francezi la galette du Roi marchează tocmai această întâlnire specială, iar coroana aurită ne trimite cu gândul la Regele nou descoperit. De asemenea, şi gestul de a oferi cadouri îşi are originea tot în această scenă, în amintirea darurilor făcute de magi lui Hristos.

Tot pe 6 ianuarie, catolicii comemorează şi primul miracol al Mântuitorului, petrecut în timpul nunţii din Cana Galileii, în timp ce în biserica ortodoxă Epifania comemorează botezul lui Hristos în apa Iordanului şi manifestarea Sfintei Treimi, atunci când glasul Tatălui s-a făcut auzit din ceruri. Fiul este întrupat şi stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel. De aceea, sărbătoarea mai este cunoscută şi sub numele de Teofanie (de la cuvântul grecesc theophania adică arătarea lui Dumnezeu).

Şi, uite aşa, pornind de la o prăjitură aparent banală am traversat câteva secole de mentalităţi culturale, asistând la metamorfoza unei manifestări păgâne într-o sărbătoare religioasă care, la rândul ei, a devenit momentul culminant al creştinătăţii, prin faptul că naşterea Domnului Hristos a „despicat” istoria în două... Şi de atunci istoria se scrie cu bune şi, din nefericire, cu rele... Sensul acestor sărbători nu este însă acela de a petrece, ci de a ne reaminti faptul că omul se află în comuniune cu transcendentul, cu divinitatea şi, nu în ultimul rând, cu sine însuşi. De aceea, cred că sensul tainic al Epifaniei, fie în stil catolic sau ortodox, este acela de a încerca să-l îmblânzim pe Irodul timpurilor moderne, Irodul personal şi cel de lângă noi, străduindu-ne de a rămâne de partea magilor în lumina stelei călăuzitoare, păstrând în minte faptul că steaua este, în primul rând, interioară. Ea străluceşte pentru totdeauna, ne precede, iar noi trebuie să ajungem să o privim cu ochii minţii... aşa, poate, vom înţelege într-o zi că cel mai mare dar al nostru este însăşi iubirea lui Hristos.