Fragmente româneşti din Londra

Trafalgar Square, Londra FOTO Shutterstock

Viaţa românilor emigranţi e caracterizată de contraste. Ne place să ne mândrim cu români care reuşesc să se realizeze în străinătate, cu studenţi care se pregătesc la universităţi celebre, cu oameni de cultură pe care îi considerăm adevăraţi ambasadori  ai ţării, şi cu cei care au ajuns să aibă funcţii înalte sau să fie bine-cunoscuţi în ţara de adopţie. Nu e nimic rău în asta.

E bine că a venit şi timpul când românii îşi recunosc şi respectă valorile. Dar de cele mai multe ori uităm că experienţa emigrării nu e lipsită de provocări. Adevărul e că mulţi dintre cei un milion şi jumătate de români care au luat hotărârea de a pleca din ţară în căutarea unor condiţii mai bune de trai sau la studii nu au avut sau nu au o viaţă tocmai uşoară.

Londra e o metropolă care a primit atât români cu ambiţii mari cât şi români care se zbat să-şi câştige existenţa de la o zi la alta. O după-amiază de joi la sfârşitul lunii iunie petrecută în capitala Angliei avea să-mi descopere dihotomia emigrării. Am participat la vizionarea unui scurt-metraj despre românii emigranţi  care lucrează  ture de noapte în metropola care găzduieşte şapte milione de oameni.  Documentarul era intitulat foarte adecvat „Vieţi invizibile” (Invisible Lives). Londra e un oraş care nu doarme niciodată. Totuşi puţini realizează că pentru ca oraşul să îşi menţină ritmul din timpul zilei, câteva sute de mii de alţi oameni, majoritatea imigranţi, lucrează de la orele târzii ale nopţii până în zori de zi. Ioan*, un bărbat de 50 de ani care şi-a lăsat familia în România lucrează până la doisprezece ore în fiecare noapte; Dan*, un tânăr de 30 de ani, merge noapte de noapte să lucreze într-un call centre. Bianca* e un caz nefericit al unei tinere care a fost forţată să se prostitueze pe străzile lăturalnice ale Londrei.

În plin contrast cu poveştile acestor oameni a fost audienţa care a participat la vizionarea acestui documentar. Sala a fost plină până la refuz de tineri români, dezinvolţi, expunându-şi părerile într-un limbaj elevat despre realitatea crudă ce tocmai le-a fost derulată în faţa ochilor pentru cinsprezece minute. Şi ca la orice eveniment românesc, nu a lipsit nici mâncarea. La sfârşitul evenimentului fursecurile produse de o patiserie românească au îndulcit un pic gustul amar lăsat de circumstanţele nefericite ale imigranţilor din filmul documentar.  

În drum spre staţia de autobuz a trebuit să trec pe Oxford Street. La fiecare cinci minute auzeam vorbindu-se limba română. Nu am mai fost de ceva vreme în Londra, dar nici nu m-am aşteptat să aud atâtea frânturi de discuţii în româneşte trecând pe lângă mine. Mişuna de români care au venit să-şi facă cumpărăturile pe cea mai binecunoscută stradă din centrul Londrei. Dar era la fel de plină şi de alte naţii. M-a cuprins un sentiment de satisfacţie interioară: ‘Ce bine e că au ajuns şi românii să fie în rând cu alte popoare pentru care vacanţa la Londra sau cumpărăturile pe Oxford Street nu sunt un lucru prea extravagant.’  Dar sentimentul de satisfacţie nu avea să ţină mult. Printre cuvintele româneşti care mi-au trecut pe lângă urechi, am auzit şi câteva voci firave lamentându-se: ‘Dă-mi şi mie nişte bani, Doamne-ajută’. Tresărind m-am întors să văd de unde vine apelul la ajutor. O femeie bătrână, rău îmbrăcată, cu o năframă pe cap care îi acoperea până şi faţa, într-o postură schiloadă, tăia calea trecătorilor cu mâna întinsă cerşind bani. Deodată trăiam un déjà vu mental, şi călătoream în spaţiu şi timp, transportându-mă în Timişoara studenţiei mele a cărui centru era plin de cerşetori în anii ‘90. Dar am fost readusă repede la realitate de notele de acordeon care se auzeau venind de la colţul străzii. Ritmul est-european al melodiei a trădat repede originea cântăreţului.

Am părăsit Oxford Street bulversată, lăsând în urmă o imagine a românilor  care a devenit parte din cotidianul britanic. Sau cel puţin aşa am crezut. Asteptând autobuzul la Marble Arch, am trăit un alt şoc al realităţii de a fi român în capitala britanică. Imaginile care au acoperit primele pagini ale ziarelor britanice acum câteva săptămâni prindeau viaţă în faţa ochilor mei. În părculeţul de la Marble Arch, mai mulţi români şi-au făcut tabere improvizate. Era o seară calduţă. Câţiva dintre ei dormeau pe nişte saltele albe de pat întinse pe gazonul verde impecabil al britanicilor. Câţiva saci negri de plastic plini de haine serveau pe post de dulap sau valize. Alţi doi indivizi fumau relaxaţi pe nişte scaune pliante de grădină. După 2007 când Romania a intrat în Uniunea Europeană, românii mai făceau tabere improvizate de felul acesta sub cerul liber, dar erau ascunse prin colţurile îndepărtate ale parcurilor şi nu la vedere. De data aceasta, povestea s-a schimbat. Taberele sunt în văzul lumii, în buricul târgului.

Am părăsit Londra la bordul unui double-decker (autobuz cu etaj). Deşi se lăsase seara, oraşul nu dădea semne să se liniştească. M-am gândit la Ioan care acum îşi începea tura de noapte, sau la Dan care trebuie să dea curs solicitărilor englezilor pentru următoarele doisprezece ore sau la Bianca care îşi punea viaţa în pericol pe una din străzile dosnice ale Londrei.

Aceştia sunt românii cu care britanicul de rând se întâlneşte în fiecare zi şi despre care citeşte pe paginile ziarelor. Într-adevar e mai convenabil pentru autoritaţile române să vorbească de miile de studenţi români sau să organizeze programe culturale unde se întâlneşte „elita” disporei româneşti. Dar cei mai mulţi români care locuiesc în Marea Britanie nu au vreme de seri culturale pentru că lucrează neostenit să-şi câştige existenţa. Dacă vizităm pagina de web a Ambasadei României la Londra remarcăm că prezenţa românească în Marea Britanie se reduce la cultură, biserici, magazine alimentare şi restaurante româneşti . Adică „de-ale sufletului” şi „de-ale trupului”.

Degeaba se investesc fonduri în programe culturale dacă nu se fac şi iniţiative pentru a ajuta şi românii „invizibili” care provin din alte pături sociale sau au alte aspiraţii şi care formează marea majoritatea diasporei. Britanici nu vor lua în seamă prezenţa românească decentă din mijlocul lor şi contribuţiile pe care imigranţii românii aduc socieţăţii engleze, şi nici imaginea României în Marea Britanie nu se va îmbunătăţi până când autorităţile române nu vor confrunta şi aceste realităţi mai aspre ale emigrării.

*numele folosite în articol nu corespund cu numele folosite în filmul documentar.