Trei lideri europeni fac declaraţii clare în acest sens, deschizând calea discuţiilor care vor avea loc la Summitul de la Bruxelles la finele acestei luni (26 şi 27 iunie):

Este adevărat că trebuie să avem libertatea de a merge oriunde în Europa pentru a munci, dar nu trebuie să existe libertatea de a profita pe nedrept de sistemele de protecţie socială...Credem că UE trebuie să se schimbe, dând astfel un răspuns neliniştilor cetăţenilor săi

David Cameron, Prim Ministru al Marii Britanii

Pentru a păstra libertatea de mişcare, avem nevoie de echitate pe piaţa muncii. Aceasta înseamnă să facem faţă abuzurilor care o ameninţă...

Mark Rutte, Prim ministru al Olandei

Suntem în favoarea libertăţii de mişcare, dar vrem să facem totul pentru a împiedica să se abuzeze de ea. Şi, din acest punct de vedere, Mara Britanie, Germani şi alte ţări merg în acelaşi sens...

Angela Merkel, cancelarul Germaniei

Chestiune juridică, tehnică sau politică? Ca orice problemă europeană, răspunsul este foarte complex şi, aşa cum se petrece de obicei, poţi avea la îndemână seturi diferite de argumente, din nefericire toate la fel de valabile.

Juridic, libera circulaţie a persoanelor este unul dintre principiile care figurează în Tratatul de la Roma din 1957, la articolul 48. Împreună cu libera circulaţie a mărfurilor formează prima dintre libertăţile fundamentale, libertatea de circulaţie, noţiune care stă la baza formării pieţei interne unice. Numai că, în acelaşi art.48, există menţionată şi posibilitatea restrîngerii libertăţii de circulaţie sub rezerva unor limitări justificate de raţiuni de ordine publică.

Ce înseamnă exact „raţiuni de ordine publică”? Juridic, termenul general de referinţă îl reprezintă decizia Curţii Europene de Justiţie (28 oct. 1975) în faimosul caz Ruttli. Decizia respectivă este extrem de importantă deoarece constituie acum jurisprudenţă în domeniu, cu următoarele elemente esenţiale: a. restrângerea libertăţii de circulaţie se face prin decizia unui judecător naţional prin respectarea prevederilor europene şi are un caracter strict individual; b. în orice proces de acest tip, trebuie respectat principiul fundamental enunţat în art.48 al Tratatului de la Roma, în consecinţă trebuind „să fie anulată orice discriminare pe bază de naţionalitate în ce priveşte locurile de muncă, salariul sau orice altceva ţine de condiţiile de lucru ...precum şi dreptul pentru toţi cetăţenii de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre, să locuiască pe teritoriul acestora pentru a putea exercita o muncă remunerată şi să rămână să locuiască acolo după încheierea muncii respective”. 

Cel mai important, decizia Curţii Europene de Justiţie precizează că „un stat membru nu poate pronunţa, în raport cu cetăţeanul unui alt stat membru...decât restricţii limitate de sejur teritorial decât în cazul în care asemenea restricţii pot fi pronunţate şi în raport cu proprii lor cetăţeni ”. 

Clar? Aproape. Să nu uităm că există deja o breşă perfect exploatabilă juridic în condiţiile actuale. Dacă vă mai amintiţi, în Tratatele de aderare pentru fiecare dintre noile state în UE era precizat faptul că statele membre îşi rezervau dreptul de a dispune de o perioadă de pânâ la 7 ani pentru protecţia propriilor pieţe naţionale de muncă, „în cazul în care piaţa muncii din ţările respective este afectată de perturbări care ar fi susceptibile să pună serios în primejdie nivelul de viaţă sau capacitatea pieţei muncii într-o zonă sau într-o meserie anume”.

Atenţie, prevederea respectivă – folosită din plin de toate statele membre ale Vechii Europe – nu a fost niciodată pusă în discuţie, negată şi cu atît mai puţin considerată drept ilegală în raport cu decizia Curţii Europene de Justiţie şi nicidecum contrară regulii fundamentale care ar fi trebuit să aplice în mod egal regulile pieţei unice interne...

Decizie politică, veţi spune. Pe bună dreptate, căci aşa a fost. Şi atunci, există oare vreo garanţie că nu, tot prin voinţă politică, s-ar putea adăuga spre exemplu o extensie a perioadei aceleia de 7 ani, exact în numele aceluiaşi principiu, expulând rând pe rând toţi cei cre ar fi consideraţi în situaţie ilegală?

Se vorbeşte acum la Bruxelles despre o lovitură combinată: măsuri imediate pentru restrângerea imigraţiei economice, internă şi din surse externe, precum şi demararea (cu foarte mari şanse de succes) a unei formule legislative noi, mult mai complexe, unele voci susţinând că este posibil să se aducă (din nou) în discuţie principiul “cotelor maximal admise”, ceva inspirat de modelul elveţian în domeniu.

Am participat ieri la o asemenea discuţie. Dincolo de problemele recurente (criză care a afectat mai profund decât s-a crezut pieţele muncii, şi aşa sensibilizate şi dezechilibrate de procese demografice ireversibile care pun o povară aproape insuportabilă pentru sistemele de protecţie socială din multe ţări membre UE), totul se centra pe întrebarea dacă, da sau nu, Uniunea Europeană poate imagina un sistem legislativ coerent care să răspundă unei ameninţări considerate absolut reale. Iată harta pe care se discuta:

Presiunea este reală şi va fi puternic amplificată, în viitorul imediat, de agitaţia exact pe această temă care va fi provocată în Parlamentul European de grupurile extremiste şi populiste. Poate de aici urgenţa pe care o resimt unii şefi de state şi guverne să o ia înaintea valului şi să fie ei – adică structurile proeuropene – care să vin cu ceva care să semne cu o soluţie de depanare.

Din nefericire, greu de înţeles acum care ar putea fi măsurile concrete cuprinse într-o eventuală iniţiativă legilsativă, fără ca asta să altereze serios spiritul tuturor Tratatelor europene. Dar, de cealaltă parte, sigur că situaţia de pe pieţele muncii tinde să se degradeze şi deja începe să creeze probleme politice interne îndestul de seriose încât să motiveze, spre exemplu, poziţia până acum absolut inflexibilă a Marii Britanii.

O logică extrem de complicată şi care, într-un fel anume, îi este defavorabilă candidatului de acum la Preşedinţia Comisiei Europene, Jan-Claude Juncker, aducând un oarece plus de argumente soluţiei pe care o poate reprezenta Michel Barnier, al doilea pe lista alegerilor interne din PPE şi specialistul incontestabil al Europei în problematica pieţei unice.

Din nou, absolut negativ-impresionant, nici pe această temă esenţială pentru noi, nu se aude nici un fel de poziţie a României, toată lumea tace deoarece mult prea preocupată cu mizeriile interne, europarlamentarii noştri se uită fix în partea cealaltă...context în care, dar asta nu mai miră pe nimeni, deciziile se iau fără noi, departe de noi. La discuţia de care aminteam, circulau câteva hărţi asemănătoare celei pe care am reprodus-o. Are cumva şi România o hartă a propriei sale viziuni asupra migraţiei-ameninţare (reală sau imginară) de care suntem acuzaţi? Întrebare proastă deoarece inutilă. Atunci de ce am vrea ca altora să le pese?