Cu rogojinile aprinse în cap, căutând dreptate la Înaltele Curţi

Sunt oare partenerii noştri strategici cu adevărat interesaţi cine are sau nu dreptate în bătălia ce aduce scena politică internă din România în pragul nebuniei?

Cred că, până de curând, subiectul acesta era considerat marginal în marile capitale, de o parte şi de alta a Atlanticului, totul fiind văzut ca o parte a specificului colorat şi gălăgios, de tip latin şi excentric, al unei ţări ce încearcă oarecum să se poziţioneze pe un drum al începuturilor democraţiei şi dezvoltării economice. Şi, din aceste considerente, multe au fost iertate sau, dacă nu iertate de tot, măcar trecute cu vederea şi, în discuţiile importante, puse la capitolul „şi altele“.

Au trecut anii şi ceilalţi, ţările din jurul nostru cu care ne aliniasem la start în momentul căderii Cortinei de Fier au profitat rapid de oportunităţile oferite şi, fără urmă de dubiu, au avansat pe drumul care le era deschis în faţă. Totodată, refacere de infrastructuri, dezvoltare de bază de producţie naţională, reclădire de sisteme de învăţământ şi sănătate. Noi am stat pe loc şi, de curând, dăm chiar semne de involuţie şi dezinteres faţă de proiectul european.

Dar şi asta era oarecum recuperabil. Greu, încet, cu politicienii noştri fără şcoală şi neinvitaţi să intre în marile dezbateri asupra vreunui domeniu, cu atât mai puţin la desenarea programelor de priorităţi strategice pe termen lung sau foarte lung... dar totuşi, cumva, recuperarea putea să înainteze, chiar dacă într-un ritm exasperant de şchiop.

Ar fi mers mai departe exact aşa cum merge şi acum. Adică cu ceilalţi conturând planuri şi alianţe pentru viitor, extrem de necesare într-un prezent atât de fluid şi incert cum este acesta de-l trăim acum, cu noi stând şi comentând de pe margine, spectatori înrăiţi de sărăcie şi frustraţi că tot nu realizează pronosticurile care, constant, de la Spengler încoace, prezic moartea iminentă a Occidentului.

Putem s-o ducem tot aşa, ştiind foarte bine că nimeni nu ne va împinge de la spate şi nici nu va răspunde, milos şi înţelegător, rugăminţii noastre învăţate din străbuni ca, în asemenea ocazii istorice, să ne întrebăm discret binefăcătorii dacă posmagii sunt muieţi şi serviţi conform programului de trei mese pe zi plus gustare la ora 11.

Putem, de ce nu?

Ei bine, acum vrem să mergem mai departe şi să urcăm pe un nou plan al jocurilor. Continuând, desăvârşind şi aducând la rang de demers oficial obiceiul de demult al plângerilor la Înalta Poartă. Oricare ar fi ea, tot e bună. Contează ca „mesajul să vină de afară“ pentru impresionarea prostimii.

E foarte grav că politicienii din România, stat membru UE şi NATO, socotesc că (nu ştiu dacă pe bună dreptate sau nu) că instituţiile naţionale ale sistemului său democratic prin care se gerează problemele, tensiunile sau crizele normale în orice sistem, sunt totalmente nefuncţionale şi aşteaptă ca binevenită o intervenţie externă. Decizia noului Padişah care să spună cine e mazilit şi cine să fie domn peste români.

Am mai făcut asemenea jocuri, dar atunci actorii erau aleşi doar din echipa de serviciu a europarlamentarilor despre care se ştie foarte bine că ies la luptă pe orice text comandat de acasă. Acum, spunem, trecem la un nivel nou care implică atragerea în lupta internă, de partea uneia dintre tabere, a jucătorilor de prim rang de la Washington şi din Comisia Europeană, implicaţi acum în transmiterea de mesaje politice contondente, partizane şi, posibil, gândite ca având potenţial de a schimba echilibrele din jocurile româneşti înainte de alegeri.

Cunoaşteţi foarte bine exemplul scrisorii lui Giuliani. Avem acum şi intrarea în luptă a Comisarului European Corina Creţu, numele său fiind invocat direct de bătălia fratricidă din interiorul unui partid politic, fapt complet neobişnuit în regulile de protocol ale Comsiei Europene. Neuzual şi posibil semn al unei extreme urgenţe căci, spune tradiţia, comisarii nu mai reprezintă ţările lor de origine, ci interesele europene, iar pentru comunicarea cu guvernele naţionale există canalele tradiţionale sau cele discrete, dar în niciun caz neimplicând Comisia Europeană. Cum circul declanşat va merge mai departe, doamna prim-ministru a fost mandatată personal de domnul Dragnea să-l sune pe Jean Claude Juncker să vadă despre ce-ar fi vorba, plus Corina Creţu care va trebui să dea şi ea explicaţii. Cu perspectiva ca scandalul pe teme româneşti să continue la Comisie şi, mai departe, dacă sursele mele sunt fiabile, să fie amplificat în Parlamentul European în momentul când, deja, au fost mobilizaţi europarlamentari români pentru a evoca, pro şi contra, violenţele din 10 august, cele despre care pare-se că va vorbi în discursul său preşedintele Comisiei Europene. Nu uitaţi că acesta este contextul în care aşteptăm ceea ce am auzit că va fi un Raport MCV foarte dur. Să mai adăugăm şi că în întreaga presă europeană influentă au apărut prezentări in extenso ale scrisorii lui Rudy Giuliani, cel mai amabil titlu fiind cel din EURACTIV: „Guvernul român primeşte ajutor de la avocatul lui Trump“, sugestie taman bună pentru a alimenta diversele critici exprimate din ce în ce mai deschis privind aliniera României pe priorităţile de politică externă ale SUA şi Israelului, în contradicţie cu poziţiile europene.

Sunt absolut convins că ne facem singuri un rău uriaş şi că decontul va fi cu mult mai important decât cel plătit de Polonia sau Ungaria, tocmai fiindcă diaspora lor face scut, iar pe a noastră, câtă este, o tratăm ca pe duşman înverşunat de clasă. Poate încă ar mai fi timp de liniştit lucrurile şi de adoptat, măcar în relaţiile cu lumea exterioară, un comportament măcar la limita normalităţii. Dacă nu, impresia mea este că vom termina acest An Centenar într-o atmosferă de scandal care să minimizeze semnificaţia unei posibile sărbători naţionale de 1 Decembrie (situaţie foarte bine anticipată de politicienii unguri) şi vom intra năuci de cap în preşedinţia Consiliului începând cu 1 ianuarie.

Poate însă este un lucru firesc din moment ce, pe situl oficial al Ministerului nostru de Afaceri Externe se mai produce încă o confuzie de nivel prostie elementară, cea între Consiului UE şi Consiliul European, semn că tot papagali cu fundă rămânem. Dar, veţi vedea măieştri purtători de rogojini aprinse pe care, ritual, ai noştri politicieni se vor purta în faţa Capitoliului sau a Comisiei Europene.

Şi cu asta s-ar putea să rămânem.