Alexei Ţurcan, compozitorul muzicii din „România Sălbatică”: „O coloană sonoră înseamnă să oferi încă un sens imaginilor şi poveştilor“ INTERVIU

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexei Ţurcan / FOTO Arhivă personală
Alexei Ţurcan / FOTO Arhivă personală

Documentarul „România Sălbatică“ impresionează orice spectator cu imaginile naturii din diferite regiuni ale ţării, dar muzica joacă un rol crucial în experienţa completă a filmului, fiind de multe ori chiar aspectul care atrage cel mai mult atenţia. Alexei Ţurcan, compozitorul coloanei sonore, vorbeşte pentru „Weekend Adevărul“ despre ce a presupus munca de creaţie a muzicii şi care sunt principalele provocări ridicate de un astfel de efort.

„Weekend Adevărul“: Când ai început să te apropii de muzică?

Alexei Ţurcan: Am început foarte devreme. Prin clasa a II-a le-am cerut părinţilor să studiez acordeon şi ei m-au susţinut. Pe vremea aceea, în Basarabia, o mare parte a copiilor mergeau la şcoala de arte. Unii o luau în serios, pentru alţii era doar un hobby, dar pe mine m-a prins foarte mult. Am avut parte de un profesor foarte dedicat şi foarte atent şi am început să studiez acordeon la şcoala de arte din oraşul natal, Ştefan Vodă. Participam la tot felul de concursuri locale şi cântări la Casa de cultură. Ulterior, a devenit mai serios când s-a pus problema să merg la Colegiul „Ştefan Neaga“ din Chişinău ca să continui cu muzica, dar n-am mai făcut asta pentru că a apărut oportunitatea să studiez în România. Am pus muzica pe pauză pentru a veni la Focşani să fac Liceul pedagogic la filologie. În jur de 1999 am venit în Focşani, apoi am absolvit liceul şi am mers la Conservator în Bucureşti, care nu pot spune că a fost neapărat şcoala de muzică pe care mi-o doream, dar din liceu, în paralel, cântam cu trupa Travka.

De ce, totuşi, această plecare din Republica Moldova?

Perspectiva de a face liceul în România era atât pentru părinţi, cât şi pentru copii mult mai atractivă decât orice perspectivă din Moldova. Nu era clar pe moment cât de important este, dar, ca adolescent, era funky să mergi în România, ulterior să mergi la Bucureşti, Cluj ori Timişoara să faci o facultate. În jur de 1999 am venit în Focşani, apoi am absolvit liceul şi am mers la Conservator în Bucureşti, care nu pot spune că a fost neapărat şcoala de muzică pe care mi-o doream, dar din liceu, în paralel, cântam cu trupa Travka.

Concert Travka / FOTO Mediafax / Ana Poenariu

Concert Travka / FOTO Mediafax / Ştefan Sandu

Având în vedere că nu era un liceu de muzică, care a fost contextul în care ai ajuns să cânţi în Travka?

Am stat în cămin în Focşani şi, fiind mai mulţi basarabeni acolo, exista cultul acesta al cântatului. Toată lumea învăţa să cânte la chitară, toată lumea bâjbâia câte un pic. Am fost autodidact la chitară. Mi-a fost uşor pentru că făceam cumva conexiuni cu muzica pe care o ştiam deja de la acordeon. Într-o vară, m-am pus foarte bine tehnic pe picioare: am plecat în vacanţă acasă în Moldova şi am zdrăngănit chitara aia de i-au sărit penele, şi când m-am întors am văzut anunţuri în oraş că se caută chitarist pentru o trupă. Aşa i-am cunoscut pe restul membrilor Travka. Am început să cântăm destul de repede. Travka era o trupă foarte activă atunci – mai ales pentru că ne obliga directorul Casei de Cultură „Leopoldina Bălănuţă“ să avem un concert lunar astfel încât să compensăm pentru sala de repetiţii pe care ne-o ofereau, dar rapid am început să mergem pe la festivaluri. Asta nu însemna că făceam şi bani, ci doar ne plimbam mult cu trenul şi cântam.

Rock via folclor

În perioada asta, ce tipuri de muzică te-au influenţat cel mai mult?

Unii au avut viniluri cu Beatles şi Elvis Presley, la mine erau casete cu muzică rusească. Marea deschidere către muzica internaţională nu a avut loc în Republica Moldova. Era perioada casetelor şi se pirata foarte mult, dacă umblai prin pieţe, mai găseai ceva, dar în general toată lumea copia casete de la toată lumea. De la fratele meu am prins ceva rock. Abia la liceu mi-am cizelat un pic gusturile şi, odată cu intrarea în Travka, începând să fac compoziţie şi să cânt într-o trupă de alternativ, am început să fiu chiar consumator de muzică, s-o caut, să înţeleg cum se face. 

Bănuiesc că şi muzica folclorică a avut o influenţă.

Da, asta însemna şcoala de arte la noi. Singurii care nu cântau atât de mult folclor erau, poate, cei de la pian, chitară clasică sau trompetă. De asemenea, profesorul meu avea o înclinaţie către acest lucru, nu ştiu nici acum, dar cât am studiat acordeon, cam 80% din repertoriul meu era constituit de folclor. Cântam şi valsuri, tangouri sau lucrări clasice, dar mi se ducea mâna mai uşor la o horă. După ce am absolvit şcoala de arte, am cântat doar ca să mă menţin în formă - profesorul îmi punea de pe casete sau bandă tot felul de muzică românească, discutam împreună ce mi s-ar potrivi să studiez - a fost un exerciţiu mult mai relaxant şi confortabil, au fost caţiva ani de cântat de drag, fără „program de şcoală”. Bineînţeles că acasa, în curte la radio, doar folclor se auzea, iar tata fluiera pe muzică.

„Muzica oferă profunzime filmului“

În mod evident, muzica folclorică e o influenţă majoră asupra coloanei sonore din „România Sălbatică“. Care ai spune că e secretul pentru a reuşi să utilizezi muzica folclorică într-un mod care, pe de-o parte, să rezoneze, cu generaţii mai degrabă deconectate de acest tip de muzică şi, pe de altă parte, să rămână fidel spiritului ei?

N-am compus muzica asta pentru a atrage generaţii tinere, ci pentru că aşa agreasem cu Dan şi Cosmin (n.r. – Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache, realizatorii documentarului) – este un film românesc despre natura românească. Folclorul este abordat astăzi în multe feluri şi nu toate sunt cele mai curate. Am folosit tot timpul, cu mare atenţie, influenţele folclorice pe care le-am folosit şi în alte contexte, nu doar la „România Sălbatică“, am avut mereu o foarte mare grijă tocmai pentru a nu strica ceva ori a-mi bate joc. E foarte uşor să iei de-a gata nişte lucruri din folclor şi să le copiezi, să le reinterpretezi. Eu nu fac asta – şi cred că în coloana documentarului am fost chiar discret. M-am limitat la a folosi timbralităţi româneşti: ceva ce aduce a cobză, instrumente de suflat, caval, ţambal, acordeon. Am compus, în primul rând, pentru un vocabular simfonic – ştiam că va fi o orchestră care va fi înregistrată şi atunci am adus teme ce-mi fredonau în cap ori erau iniţial cântate pe acordeon, dar în traducerea lor pentru limbajul simfonic ele s-au mascat cumva. Există foarte multe elemente explicite şi simple – o cobză şi un fluier, sau chiar vocea Mădălinei. Mădălina Pavăl are acest iz tradiţional. Nu mi-am propus ceva anume – am plecat de la imagini, iar muzica trebuia să fie acel strat care să ofere mai multă profunzime poveştilor din film.  

Cât ai avut la dispoziţie pentru a scrie coloana sonoră?

O lună. Am avut ceva timp înainte, în sensul că ştiam de proiect de vreo două luni, dar nu pot zice că am făcut vreo cercetare, ştiam doar cam ce muzică se vrea. Mi-am pregătit ceva teme – tema Mădălinei, cea principală, am făcut-o înainte şi le-am trimis băieţilor nişte drafturi care sunau destul de apropiat de ceea ce urma să fie înregistrat. Apoi, aceste elemente româneşti au venit uşor din instrumentele folosite, din tipul de compoziţie, fraze şi tranziţii. 

Ai lucrat întotdeauna strict pe imagini sau ai avut diferite lucruri pe care voiai neapărat să le introduci?

Am lucrat strict pe imagini. N-am făcut nicio bucată de muzică la întâmplare, sperând că poate se potriveşte undeva, ci au fost nişte secvenţe pe care le-am ales împreună şi am încercat să vedem unde ar putea muzica să ajute povestea. Bineînţeles, sunt imagini ilustrative cu lanţuri de munţi sau momente foarte emoţionale, cum este secvenţa cu puii de acvilă, în care era clar că e nevoie de un suport muzical mai special. Aveam un montaj care se tot actualiza, îmi alegeam o secvenţă pe care lucram şi, apoi, o propuneam. Compoziţia în sine a fost un proces extrem de interesant şi de diferit.

De la idee la rutină dinamică

Care sunt principalele provocări atunci când vine vorba de compunerea unei coloane sonore pentru film sau teatru?

Provocarea e să am o comunicare foarte limpede cu regizorul, să înţelegem foarte clar la nivel de concept, ce stare vrea să transmită. Sigur, te uiţi pe imagini, citeşti scenariul, vezi diferite materiale în diverse etape, dar crucial e să găseşti limba comună cu regizorul. Nu sunt genul de compozitor care se pune la pian şi-i arată ceva ca să văd ce zice regizorul. Eu le prezint idei, drafturi, pe care le fac să sune destul de apropiat de materialul final. Într-un fel, e ca-n publicitate. Când un graphic designer trimite un material, nu mai e o schiţă în creion, e deja un proiect foarte serios făcut cap-coadă. 

Cum a arătat procesul acesta la „România Sălbatică“?

La „România Sălbatică“ a fost oarecum rapid. M-a propus Tudor Giurgiu, ne-am întâlnit la sediul Libra Film cu Dan şi Cosmin şi am discutat în mare ce şi-ar dori toată lumea, după ce am văzut câteva imagini. Au urmat câteva propuneri, am compus câteva secvenţe, inclusiv tema principală, care i-a cucerit repede pe toţi. După lămurirea direcţiei, a devenit o rutină foarte dinamică. Soţia mea asta face ca profesie, e music engraver, şi a „tradus“ compoziţiile din limbajul meu în partituri pentru dirijor şi pentru orchestră. Am avut o întâlnire cu Tibi Soare (n. r. – dirijor, director artistic al Operei Naţionale Bucureşti) şi am trecut prin momentele mai importante pentru a-şi da seama ce fel de frazare e în diferite locuri şi cum să abordeze pasajele cu instrumentiştii. Am avut şi câţiva prieteni apropiaţi – adevăraţi artişti, interpreţi violonişti, violoncelişti sau alte instrumente, care au venit în studio şi am tras separat momente de solo. O mulţime de instrumente tradiţionale de suflat, instrumente cu corzi, ţambal şi zither, percuţii inventate, la multe dintre ele am înregistrat chiar eu. La final a fost producţia în sine – trei zile de studio cu orchestra ca să înregistrăm tot, apoi partea de mixat şi editat pentru a livra totul bun de pus în film.

„Muzica, un personaj în sine“

Cum ai ajuns implicat în diferite proiecte de teatru şi de film?

Prin diverse circumstanţe şi recomandări. Am avut şi colaborări gratuite, am lucrat şi cu studenţi la UNATC, am făcut multe ca să încălzesc terenul (râde). Primul spectacol mai serios, care a avut şi un succes nebun, e spectacolul regizat de Bobi Pricop – „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii“ – unde am făcut coloana sonoră şi care s-a jucat foarte mulţi ani. Colaborez de ceva ani şi cu Răzvan Mazilu, în zona de musical. Am norocul că sunt şi la studio, la Unda Recording, care este a doua mea casă, locul unde lucrez, creez şi am toate sculele la dispoziţie, pot experimenta orice.

Care ai spune că sunt principalii compozitori sau principalele filme care te-au influenţat în cariera ta de compozitor de muzică pentru film?

Nu cred că am. Îmi plac mulţi compozitori, dar muzica de film nu e ca un album de la vreo trupă, adică reflectă într-un fel personalitatea şi talentul unui compozitor. Filmul e cel care primează şi pune în valoare muzica. Urmăresc ce se întâmplă în direcţia asta, dar n-aş numi compozitori. Mă impresionează unele lucruri cu adevărat speciale, totuşi, care vezi că sunt revoluţionare, cum a fost la vremea ei coloana de la „Inception“ sau ceva total diferit precum „Youth“. M-a lăsat mut, muzica era un personaj în sine! E fascinant ce subtilităţi sunt şi cum se joacă compozitorii cu instrumente şi timbralităţi pentru a duce povestea la un alt nivel. Despre asta e orice coloană sonoră – să dai profunzime imaginilor şi poveştilor, să oferi încă un sens.

La ce proiecte lucrezi în momentul de faţă?

Am câteva albume la care lucrez la studio. Sunt permanent conectat la proiectul cu Mădălina Pavăl, unde şi cânt şi compun. Când nu lucrez la teatru sau la altele, aici e principala atenţie. Colaborez foarte fain cu Mădălina, iar vara aceasta am sustinut câteva concerte într-o formulă nouă, cu treisprezece muzicieni pe scenă, care au avut un impact foarte fain. Aş vrea sa am mai mult timp sa fac mai multa muzica fără un scop, fără destinaţie, ca acum 15 ani, aşa am învăţat foarte multe lucruri despre mine.

Am lucrat strict pe imagini. N-am făcut nicio bucată de muzică la întâmplare, sperând că poate se potriveşte undeva, ci au fost nişte secvenţe pe care le-am ales împreună şi am încercat să vedem unde ar putea muzica să ajute povestea.

„La Conservator, doar dacă sunt astrele aliniate apar artişti. E totul foarte robotic“

Făceai deja parte din Travka în timp ce ai urmat Conservatorul. Care dintre cele două locuri de formare a fost mai important pentru tine?

Trupa, absolut. Cred că oricine studiază muzică la orice nivel trebuie să aibă parte de o experienţă de cântat în banduri, chiar în context de underground, într-o sală de repetiţii şi cu ansamblu încropit pe criterii de prietenie, de interese comune. Acolo te conectezi cu muzica prin ureche, nu cu ochii, citind partitura. Urechea e cea care te face să cânţi împreună cu cineva, să improvizezi, să adaptezi tempoul. E absolut necesar ca orice muzician, indiferent de nivelul şi de instrumentul la care cântă, să aibă parte de experienţa asta. Pe mine m-a ajutat foarte mult cântatul în trupă, mai ales că nu a fost orice trupă, ci Travka. Am avut pretenţii foarte mari de la noi să compunem ceva anume, să aibă un anumit tip de mesaj, să sune acordurile într-un fel, să vibreze vocea ca un instrument. Am încercat mereu să ne depăşim condiţia de trupă rock – chitări, tobe, urlat, plecat.

Şi studiile formale de la Conservator?

La Conservator mi se repeta încontinuu că facultatea nu este obligatorie, şi cine nu doreşte poate să plece. Eu m-am gândit că îmi va deschide uşi şi voi descoperi o lume nouă. Pentru asta mergi la facultate, să dai de un mentor care e deschizător de drumuri, care vede în tine ceva – poate nu vede abilităţi de solist, dar vede altceva şi te îndrumă. Eu m-am refugiat tot mai mult în trupă şi în ce făceam acolo şi am învăţat să cânt singur la foarte multe instrumente, singur am învăţat să fac şi aranjamente şi orchestraţii. Nu mă gândeam atunci că voi fi compozitor, dar spre asta am mers, am învăţat şi am căpătat o mulţime de cunoştinţe şi aptitudini pe care Conservatorul nu mi le-a oferit şi cred că nici astăzi nu le oferă cuiva. Mă consider norocos că m-am prins repede de priorităţile mele şi m-am ţinut de treabă, iar autodisciplina m-a ajutat să mă dezvolt în direcţiile care chiar mă atrăgeau. 

Nu crezi că lucrurile sunt în vreun fel diferite acum la Conservator?

Acum e probabil ca studenţii de acolo să fie un pic mai conştienţi de faptul că ar putea face mai multe lucruri şi ar putea să se dezvolte multilateral. Adică trebuie să-şi găsească într-un fel plăcerea în ceea ce fac – cei care vor deveni chiar mari zmei sunt puţini, sub 1%: şcoala e plină, toţi studiază, toţi îşi dedică tot timpul acolo, muncesc foarte mult. Nici nu-mi dau seama unde e pasiune şi unde e doar muncă brută. Chiar vorbeam cu un prieten recent că mulţi studenţi care au absolvit Conservatorul nu ştiu să studieze. E totul foarte robotic – nu se predă disciplina asta, cum să înveţi... să înveţi? Cred că profesorii au un aport. Dar mulţi profesori nu mai ştiu să cânte la instrumentul pe care-l predau! Şi rar de tot, doar dacă sunt toate astrele aliniate, apar artiştii, cei care simt un pic mai mult şi găsesc şi o cale să transmită asta. 

Care ai spune că au fost cele mai importante persoane pentru dezvoltarea ta artistică?

În mod clar, profesorul meu de acordeon din Moldova, care îmi era şi prieten, îmi dădea sfaturi de viaţă, dincolo de a mă învăţa să cânt. El a văzut în mine că am potenţial şi talentul necesar pentru a putea face ceva în direcţia asta şi a fost printre primii care m-au avertizat că muzica nu e un domeniu bănos şi că va fi extrem de greu. Apoi, un alt exemplu e doamna profesoară Carmen Ion din Focşani. Am învăţat de la ea să văd noi dimensiuni în ceea ce fac sau ce îmi propuneam să fac. Şi, nu în ultimul rând, am avut şi am în continuare prieteni foarte buni care au fost alături de mine în cele mai grele momente şi au insistat să fac muzică şi să continui pe acest drum. Mi-a luat nişte ani... Am avut noroc să mă învârt şi cu Travka şi să dezvolt un gust al muzicii, să fie George (n.r. – George Gâdei) textier acolo şi să visăm foarte sus, absurd de sus. În acelaşi timp, am făcut proiectele mele, diferite chestii solo pe lângă, care nu aveau treabă cu Travka şi cu cântatul la chitară, astfel încât să-mi pregătesc acest domeniu – era clar pentru mine că nu voi îmbătrâni cântând în Travka. M-a ajutat foarte mult autodisciplina ca să pot face ceea ce iubesc cu adevărat, să compun.

Muzică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite