Berlinală 2022- Capitolul 2

My Man Godfrey nu a dezamăgit nici după 86 de ani de la premieră, vizionarea s-a încheiat cu aplauze de un entuziasm de calitate.

William Powell era de o eleganţă şi de un umor nebun (la el până şi mustaţa era şic), blonda Carole Lombard (în realitate soţia lui Clark Gable, dispărută într-un oribil accident de avion, la numai 33 de ani) era nostimă şi cuceritoare, mereu fermecătoare şi într-un duel non-stop cu sora ei de pe ecran, o brunetă splendidă: Gail Patrick. Despre gropile de gunoi din SUA, cu nimic mai prejos de-ale noastre, despre operele de caritate cu ironie, dar şi cu afecţiune, ceea ce e perfect valabil şi în zilele noastre, povestea e întru totul actuală, doar că e mai de Ritz, mai glamouros, de la flori la toaletele impecabile şi gaţios purtate, plus o idilă. Şi în caz că nu ştiţi cu ce trece o migrenă (mă rog, poate fi şi un leac anti-mahmureală): un suc de roşii şi un pic de iuţeală ajută.  

Mama Roma (1962) a lui Pasolini, Pier Paolo (cum spunea cineva cândva, dualitatea încă din nume i-a fost predestinată), deschide centenarul poetului (influenţat de Rimbaud) şi cineastului, parţial neorealist, născut la 5 martie 1922 (şi asasinat la 2 noiembrie 1975). Anna Magnani este strălucită şi tulburătoare, cu un râs voit vulgar, dar şi tonic şi sarcastic, în rolul celei gata de orice ca să-şi ajute fiul din flori, interpretat magistral de Ettore Garofolo, care nu va face însă carieră.      

Rimini, care se petrece tot în Italia, fireşte, este o nouă oroare austriacului Seidel (care ne-a mai oripilat şi cu Paradisul, care era infern 100%), dar memoria mea a refuzat să-l stocheze, şi când mi-am amintit, a fost prea târziu, am rămas ostatică aproape 2 ore la o înşiruire de scene scabros-porno de un grotesc greu de imaginat. Publicul, cu cineastul de faţă, l-a aclamat, ceea ce, dacă n-a fost din condescendenţă, mă sperie sincer.  

Dimineaţă a început cu: Robe of gems/ Mantia de nestemate (suna bine, nu-i aşa ?) un mexican la fel de haotic şi înspăimântător, cu răpiri şi droguri, pe care mult mai cu har le-a aşezat în imagini a noastră Teodora Mihai cu al său: La Civil, premiat la Cannes. Unul dintre actorii care-ţi îngheaţă sângele în vine, doar când îl vezi de la distanţă, a fost distribuit şi aici (pură coincidenţă, oare?). Şi după Natalia Lopez (iniţial editor la Reygadas), a fost rândul unei  cineaste franco-elveţiene (se ţine atent socoteala la prezenţe de ambele genuri, la cârma selecţionatelor): Ursula Meier cu Linia de demarcaţie /La Ligne,  în distribuţie cu Valeria Bruni Tedeschi (mult mai credibilă în: La Fracture a lui Catherine Corsini) şi cu Benjamin Biolay (şi muzica lui învăluitoare). Violenta, ca personaj, Margaret (Stephanie Blanchoud) se războieşte cu o mamă isterică, şi prin urmare nu mai are voie să se apropie la mai puţin de 100 de metri de casa teoretic părintească. 

M-a înduioşat că filmul îi este dedicat lui Jean-Francois Stevenin (pescarul), care a jucat recent, cu puţin înainte de a ne părăsi, în multi-nominalizatul la Cesar-urile din 25 februarie: Iluziile pierdute(după romanul lui Balzac), şi acum câţiva ani, în alt preferat al meu: Despre oameni şi melci.     

Corespondenţă de la faţa locului (şi nu on-line, ca-n 2021)