Unde ne sunt românii de altădată?

Bunicul, Constantin Bădescu, pe când era elev la Şcoala Normală

„Sunt fiu de învăţător şi dragostea de şcoală am învăţat’o, dar, din familie. Tata, azi pensionar, a oficiat pe altarul şcoalei 38 ani ne întrerupt. Atunci când am terminat cursul primar s’a pus pentru prima dată problema viitorului mieu, am cerut cu insistenţă părinţilor să fiu trimis la o şcoală normală. Să fiu învăţător era pentru mine un ideal prea de tot frumos.“ – aşa îşi începe bunicul un text scris în 1943, peste care am dat de curând.

Apoi, îşi trece în revistă activitatea. Poate părea ceva banal, dar pe mine, unul, m-a dat gata. Şi asta nu numai fiindcă există o legătură de sânge între noi. Textul stă mărturie pentru dăruirea cu care-şi făceau cândva datoria unii români. Bunicul scria cu o adevărată pasiune despre ceea ce făcea, iar sentimentul datoriei era aproape religios la el.

De exemplu, după absolvirea Şcolii Normale, a fost repartizat la şcoala satului său natal. Iată cum nota acest lucru: „La şcoala satului mieu mi-a fost dat să am primii fiori ai intrării în carieră. Păşeam ca învăţător acum în aceeaşi clasă în care cu 9 ani în urmă fusesem elev. În fiecare din cei 45 de elevi ai claselor încredinţate mie mă priveam pe mine şi pe micii miei colegi de odinioară. Şi era firesc să simt pentru ei o dragoste de frate. Puneam în munca aceasta de luminare şi educare a primilor miei şcolari nu numai dorul tineresc al intrării în carieră şi dragostea de cei mici, dar şi ambiţia de a realiza ceva prin care să dovedesc satului mieu toată iubirea şi tot interesul ce-i port.“

Apoi a fost transferat cu postul în alt sat, dar şi acolo şi-a făcut la fel datoria. A renovat clădirea şcolii afectată de cutremurul din ’40 sau s-a implicat în viaţa comunităţii. („Lipsurile materiale atât de mari în acest sat mai ales în privinţa hranei am căutat să le micşorez pe cât posibil, înfiinţând prima cantină şcolară în acest sat, la care luau masa de patru ori pe săptămână circa 40 de elevi.“ – nota bunicul.)

Apoi, în 1941, a fost trimis să predea într-un sat din Tighina, în Moldova de peste Prut. Nici acolo nu se lasă descurajat de condiţiile precare sau de faptul că trebuie s-o ia de la capăt: reface clădirea şcolii şi înfiinţează inclusiv „o modestă farmacie, în stare să deservească nevoile şcolarilor şi ale părinţilor lor“.

Activitatea de învăţător este întreruptă de perioade în care este mobilizat – pe care el le notează conştiincios. (Din ce mi-a povestit bunica, s-a ivit la un moment dat posibilitatea să dea cuiva nişte bani să nu mai fie trimis pe front, dar el a refuzat să facă asta.)

După ce înşiră perioadele de mobilizare la oaste, bunicul încheie textul său: „Dacă vremuri mai paşnice îmi vor fi dat să trăesc, nu voiu înceta să ambiţionez de a face din sătucul în care voiu fi aşezat ca învăţător un colţişor de vesel trai depe întinsul mândrei noastre Românii.“ (Acest sfârşit este cu atât mai tulburător pentru mine, cu cât ştiu că, peste câteva luni, avea să moară pe front. La 31 de ani.)

Oare ce ar trebui făcut ca românii să gândească şi să se comporte din nou aşa?

Bunicul, Constantin Bădescu, pe când era elev la Şcoala Normală