De ce renunţă romii la şcoală în clasa a IV-a?

Totul e bine în primii ani de şcoală. Nu şi mai târziu.

Situaţia unei comunităţi de romi din judeţul Ialomiţa aduce în dezbatere o problemă naţională: segregaţia rasială dă naştere unor bariere psihologice greu de depăşit în rândul elevilor.

Oraşul o Revoluţie în stil Caragiale în 1989 apoi, în democraţie, o efemeră epocă Dallas de Bărăgan.

Pe malul stâng al râului Ialomiţa, separat de tot restul oraşului Slobozia se află Bora. Bora seamănă mai puţin cu un cartier al unui municipiu şi mai mult cu un sat. Multă vreme asta a şi fost – satul de robi ţigani ai mănăstirii Slobozia. La fel ca în toate celelalte mari ctitorii medievale şi aici, încă de la înfiinţare, întemeietorul a dăruit bisericii robi ţigani care să muncească pământurile. Iar stareţii mănăstirii i-au aşezat pe ţigani peste râu, ca să nu se amestece.

Timp de vreo două sute de ani comunitatea s-a dezvoltat în jurul mănăstirii: în 1837 erau 125 de familii din care 91 de robi ţigani. Ironia sorţii, în Slobozia (libertate) a existat o vreme o majoritate de robi; apoi, alte câteva aşezări, şi a culminat în 1912 cu primirea statutului de comună urbană.

Astăzi robia romilor este istorie, dar cartierul Bora a rămas aceeaşi aşezare periferică, săracă şi rău famată.

De 30 de ani, Elisabeta Beciu este învăţătoare la şcoala din Bora. Îi învaţă pe copiii de acum aşa cum i-a învăţat pe părinţii lor. Generaţii întregi i-au trecut prin mână. A văzut oamenii şi locurile schimbându-se. Nu e de etnie romă, dar glumeşte:

Pe vremea lui Ceauşescu, când am primit repartiţie, mi-au zis: «du-te la Bora, că tu ai pielea ca a lor!».

Romii de aici nu mai sunt o comunitate compactă. Casele lor sunt acum intercalate cu casele românilor, iar cartierul este jumătate – jumătate, romi şi români. Intercalarea asta s-a produs atunci când Primăria Slobozia a băgat apa şi canalizare în Bora. Atunci, unii dintre romi şi-au vândut casele unor români şi s-au mutat la periferia periferiei. Adică pe câmp. Pe terenurile pe care s-au mutat nici măcar nu sunt proprietari. Au găsit mahalaua liberă şi s-au aşezat acolo. Au luat banii pe casele pe care le-au vândut, s-au mutat pe nişte terenuri virane ale Primăriei, de unde pot fi evacuaţi oricând.

Dar nu casele sunt marea problemă a romilor din Bora, ci educaţia. Şcoala de aici are 101 copii (majoritatea romi) şi aparţine de Liceul de Artă din Slobozia. Asta înseamnă că la finalul celor patru clase pe care le urmează la şcoala din Bora, elevii trebuie să meargă mai departe, în clasele V-VIII, în clădirea Liceului de Artă, la trei kilometri departare de Bora. Dar nu toţi o fac; mai exact nu romii.

De ce?

Primele patru clase le fac la şcoala din cartierul lor. Veselie mare, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, senzaţie de siguranţă. Nu există absenteism şcolar. Din dorinţa de a le arăta românilor că se schimbă în bine, romii căldărari şi rudari din Bora nu vor ca odraslele lor să înveţe limba romani la şcoală. De aceea nu sunt probleme de limbă, iar dacă există vreuna, se rezolva în clasa 0.

Apoi, după clasa a IV-a, sunt obligaţi să meargă la şcoli de dincolo de râu. Adică la şcolile din Slobozia: lume pestriţă, copii din oraş, priviri piezişe. Acolo se simt marginalizaţi fără să le spună neapărat cineva asta. E de ajuns să vadă că ceilalţi copii sunt îmbrăcaţi normal iar ei în haine de căpătat, ca să-şi dea seama că e ceva în neregulă cu şcoala.

Adriana Dumitru, directoarea Liceului Pedagogic din Slobozia, ne-a vorbit despre graniţele educaţionale care îi ţin pe elevii romi captivi în comunităţile în care se nasc: „Sunt situaţii în care li se spune că sunt defavorizaţi şi situaţii în care nu li se spune. Dar întotdeauna aceşti elevi au o barieră psihologică şi îşi spun «eu nu voi reuşi». Aşa cred eu ca psiholog că se întâmplă. Când apare primul rezultat negativ, zic «nu pot», şi au renunţat. Eu asta am observat la comunităţile de romi din Ialomiţa. La grădiniţă şi în clasele I-IV copiii erau ok. De la clasa a V-a încolo... n-am înţeles ce se întâmplă. Ţine şi de familii, care nu se mai luptă să îi ţină în şcoală. Sunt foarte rare cazurile în care copiii ăştia trec graniţa comunităţii în care s-au născut şi merg să facă gimnaziul sau liceul la oraş. Mă refer la graniţe educaţionale”.

Pesimismul romilor când vine vorba de carte are un substrat. Învăţătoarea Beciu explică:

În Bora, de exemplu, nu există niciun elev care să fi reuşit în viaţă: adică să devină învăţător sau avocat sau ceva. Nu au modele. Niciun rom n-a răzbit plecând din Bora. În schimb, copiii românilor din acest cartier nu au o problemă cu locul de origine. Urmează facultăţi şi se ţin de carte.

De mai mult timp, învăţătoarea Elisabeta Beciu aduce în şcoala din Bora proiecte. Proiecte de educaţie remedială, proiecte de after-school, proiecte de care e mândră. Ultimul, desfăşurat cu ajutorul fundaţiei Roma Education Fund a încântat-o cel mai mult. „A fost diferit, a fost foarte bun”, spune ea. Aşa s-a eliminat abandonul şcolar, copiii au primit mâncare şi au participat la activităţi educaţionale. Învăţătoarea este şi consilieră locală la Primaria Slobozia, aşa că şi autorităţile locale sau firmele din cartier au dat o mână de ajutor. Până la clasa a IV-a.

În ultimele sute de ani, la Bora, progresul tehnologic a construit poduri spre oraş, peste râu, dar nu şi peste minţile oamenilor. Pentru oameni şi mai ales pentru copii, râul desparte în continuare două lumi, aşa cum o făcea pe vremuri.

Nu mai este vorba despre robi şi oameni liberi, nu mai este vorba despre romi şi români. Este vorba despre o comunitate săracă şi (auto)stigmatizată.

A contribuit Cristian Delcea.