Este România altfel?

Sunt multe dezamăgiri pe care tranziţia post-comunistă le-a adus în raport cu aşteptările celor care au visat la o apropiere rapidă de Europa democratică. De la transformări instituţionale trunchiate, incomplete, la persistenţa unor rezultate economice departe de standardele întâlnite în societăţile mature, occidentale.

Am avut o evoluţie în deceniile de după 1989 mai sinuoasă, mai complicată, faţă de alte ţări fost socialiste (sisteme de comandă). Pe de o parte, România a intrat în NATO şi UE, ceea ce arată că au fost trecute praguri cheie pentru calificarea în cele două cluburi eminente ale lumii democratice.

Pe de altă parte, există un sentiment larg răspândit că ţara se poticneşte, ca instituţii slabe, corupţia ubicuă, clientelismul din viaţa politică şi inconsistenţa doctrinară a partidelor conferă ceva aparte capitalismului românesc, tranziţiei interne.

În fascinantul său eseu, “De ce este România altfel” (Humanitas, 2012) Lucian Boia face o serie de observaţii, care merg adanc in istorie pentru a explica prezentul si par sa sprijine teza unui exceptionalism romanesc.  

Şi totuşi, cât este România de altfel? Gândul mă poartă la o carte a lui Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff, “Acum este altfel” (“This time is different”, Princeton, 2009), în care cei doi economişti încearcă să demonteze clişee privind excepţionalitatea crizei financiare actuale --în raport cu episoade de criză ce au presărat capitalismul de-a lungul a sute de ani.

Analogia pe care o utilizez ar putea sa pară forţată, dar există, în opinia mea, un traseu cognitiv valabil; mă refer la procese ce acoperă arii mai largi decât cele configurate de graniţe naţionale. Instituţii atât de slabe, forme fără fond,  întâlnim nu numai în România.

America Latina este proverbială din acest punct de vedere. În acelaşi registru tipologic şi mai aproape geografic putem plasa sud estul Europei.  Când într-un faimos text Rosenstein Rodan a vorbit despre nevoia unui “Big Push” (Mare impuls) în Balcani, pentru a scoate acestă regiune din letargie economică, el a avut în vedere subdezvoltarea cronică şi capcanele sale, fragilitatea instituţională locală (“Problems of Industrialization of Eastern and South-eastern Europe ”Economic Journal, 1943).

 A avut in vedere şi ruralitatea ţărilor sud est europene. Balcanii (sud estul Europei) au fost judecaţi nu numai prin prisma “butoiului cu pulbere”, sub presiunea imperiilor, a marilor puteri şi a altor interese, de-a lungul istoriei, ci şi prin starea economică şi socială inferioară a ţărilor grupate sub acest generic  (vezi şi Mark Mazower, “The Balkans”, New York, 2000).

Ca România, în zilele noastre, are cea mai numeroasă populaţie în mediul rural şi o polarizare extremă a exploataţilor agricole între ţările UE, o agricultura premodernă în larga măsură are de ce să intrige, să pună pe gânduri (amintesc că Nicolas Georgescu Roegen  a insistat pe “Chestiunea rurala” în examinarea economiei româneşti).

Această constatare este de pus în relaţie cu alta privind o clasă mijlocie firavă, subţiată de anii de criză acum. Dar nu cred că aceste observaţii alterează în mod decisiv un caracter ce priveşte o arie geografică mai extinsă.

România, cum interpretez eu datele, nu a facut notă aparte în mănunchiul de ţări subdezvoltate din sud estul Europei ca fizionomie şi fiziologie economică şi socială.

În perioada interbelică (secolul trecut) ea s-a confruntat cu aceeaşi gamă de metehne structurale, instituţionale, a trecut prin Marea Depresiune cu aceleaşi dureri, care au accentuat, ca şi în alte părţi, tendinţe protecţioniste şi alcătuiri corporatiste --dincolo de inclinaţia mai amplă de bizuire pe forţe proprii, vezi deviza “Prin noi inşine” a liberalilor din acele vremuri, sau tezele promovate de Mihail Manoilescu privind industrializarea şi rolul statului ca organizator al dezvoltării (“Theorie du protectionnisme et du l’echange international”, Paris, 1929).

Ai spune ca diavolul este în detalii ca o analiză fina poate detecta aspecte particulare definitorii, cu forţa explicativă. Şi totusi, în liniile esenţiale, îndrăznesc să afirm că “România nu era altfel”.

Cât priveşte perioada comunistă, stalinismul târziu nu îl percep ca pe un produs strict autohton; îl intâlnim şi în Albania şi, este adevărat, în afara Europei. Nici nu aş atribui acestui fenomen originea locală principală în metabolismul Partidului Comunist Român, în autohtonisme culturale, ci mai degrabă unui fapt: succesorul lui Gheorghiu Dej a fost Nicolae Ceauşescu şi nu, de pildă, Ion Gheorghe Maurer –cu cel din urmă evoluţia României sub comunism ar fi putut cunoaşte, presupun, un traseu mai blând.

Industrializarea forţată nu a fost altfel, ca mecanism de mobilizare şi utilizare a resurselor, de ce s-a încercat în Bulgaria, în alte ţări comuniste. Drept este însă că plata datoriei externe în anii '80 a fost inedită şi a accentuat suferinţele oamenilor (am încercat să ilustrez forţarea exporturilor într-o economie de comandă în „Un model de creştere oneroasă”, nr. 20, Revista Economica, 1985)

Sunt de părere că România nu prezintă, în esenţă, o situaţie atipică în tranziţia post-comunistă. Că pentru ea şi Bulgaria operează mecanismul de cooperare şi verificare (MCV), ca instrument sui generis al UE, este un dat relevant, care nu înseamnă că probleme instituţionale de bază sunt lămurite în alte state nou intrate în UE.

Există însă diferenţe notabile între ţări. Alina Mungiu Pippidi, Ivan Krastev şi alţii au analize interesante în acest sens. Cehia si Polonia aveau acreditare istorică (şi culturală) pentru o tranziţie mai uşoară. Slovenia şi Slovacia intră, aş spune, în aceeaşi categorie.

Ce surprinde poate este derapajul din Ungaria, nu numai economic. Una peste alta, cele mai multe ţări intrate in UE în 2004 şi 2007 au de surmontat decalaje economice foarte mari în condiţiile în care regulile jocului nu favorizează pe cei slabi.

Şi din păcate, România este între ţările cele mai înapoiate din Uniune. Piaţa unică nu are cum să fie un mediu concurenţial egal (a level playing field, cum ar zice englezii) când partenerii sunt inegali.

De pildă, landurile estice ale Germaniei, în ciuda marilor trasferuri fiscale după reunificare, sunt încă departe de cele vestice ca dezvoltare economică. Să ne gandim şi la discrepanţe economice incredibile între regiunea lombardă şi Mezzogiorno, în Italia.

Avem de-a face cu o situaţie reliefată pregnant de criza financiară, a zonei euro, când mituri au căzut, când se văd diferenţe majore de performanţă economică între nordul puternic industrializat şi omogen al zonei şi ţările sudice.

Chiar dacă sistemul comunist a dispărut şi în ciuda apartenenţei la o uniune care îşi propune să estompeze disparităţi economice mari, senzaţia unui “plus ca change plus c’est la meme chose” exists. Poate de aceea Lucian Boia subliniază ceea ce el vede ca trăsaturi de sorginte veche ale spaţiului românesc.

Eu cred însă că plasarea în context internaţional nu este mai puţin importantă în a explica o stare de fapt în timp şi nu cred în “dependenţa de pârtie” (path dependency in terminologie sociologica) pe vecie.

Ruperi de ritm şi puncte de inflexiune există în istoria modernă a lumii. Criza din zona euro este o trezire la realitate şi de găsirea unei ieşiri din impas depinde nu numai soarta proiectului european, dar şi statutul României –dacă va ramane o “ţară de margine”, o periferie economică.

A prevalat o mistică privind forţă gravitaţionala pozitivă, transformatoare a UE asupra României. Această forţă se simte, fără îndoială. Vedem, însă, că lucrurile sunt mai complicate în desfăşurare, întrucât există structuri de rezistenţă puternice, ce nu sunt automat echivalabile cu sechele comuniste, cum s-ar grabi să spună unii.

În plus, structura socială, veniturile scăzute ale multor cetăţeni şi dinamica demografică favorizează curente populiste. Şi mai există realitatea raporturilor de forţă asimetrice pe pieţele din UE, ce poate alimenta mefienţa, frustrarea faţă de apartenenţa la Uniune.

Dar calea spre progres nu este inchisă. Important este să se apese pe butoane potrivite, să existe o coaliţie a elitelor intelectuale (cu articulare politică), aşa cum a existat în anumite momente ale istoriei României.  

Există repere analitice şi de politică publică care să ghideze acţiunea celor care le pasa de ce se întâmplă în România. Modernizarea (statul de drept) poate avansa în România, chiar dacă evoluţii la un moment dat, pe anumite intervale, sunt descurajante, deconcertante.

Nici necazurile prin care trece Uniunea Europeana nu sunt motive care să imprime o notă de fatalism. Capitalismul în Europa, în lume, este la o răscruce dacă ne gândim la viciile supra-financializării, la nevoia de mai multă raţiune şi moralitate în conduita organizaţiilor şi a indivizilor, la nevoia de a reforma design-ul şi politici în UE şi, nu în cele din urmă, la competiţia între democraţia liberală şi capitalismul autoritarist.

 Atâta timp cat ne dăm seama care sunt cauze ale disfuncţiilor economice şi sociale, ale unor dinamici nefavorabile, putem întrevedea căi de ieşire din blocaje, chiar dacă ele nu pot fi parcurse cu uşurinţă.

În România avem de răspuns la întrebări ce îşi au rădăcini în înapoiere economică şi institutională şi care reclamă politici specifice, tot astfel cum avem de răspuns la întrebări ce decurg din provocările, dilemele cu care se confruntă Uniunea Europeană.