Unităţile administrativ-teritoriale au o zonă de acţiune aproape nelimitată atunci când vine vorba despre proiecte de dezvoltare, mai ales că sursele de finanţare nu lipsesc. Vorbim mai ales despre mediul urban, localităţile cu peste 20.000 de locuitori, foste oraşe mono-industriale, legate de uzine sau alte unităţi economice care asigurau, cu ani în urmă, locuri de muncă pentru majoritatea locuitorilor şi, desigur, despre oraşe de două sau 300.000 de locuitori, pe care însă mărimea nu le-a scutit de avatarurile tranziţiei. Aici am putea include chiar şi fiecare sector din Bucureşti, gestionate de un primar si care dispun de resurse semnificative.

Sigur, printre acestea există şi exemple fericite, oraşe care au reuşit să se reinventeze, unele dintre ele chiar în cadrul proiectelor coordonate de administraţia locală (precum Cluj, Oradea, Timişoara, Sibi), iar altele care depind doar de inspiraţia şi puterile unor antreprenori locali.

Există şi o a treia categorie, cea a oraşelor în care nu se întâmplă absolut nimic, şi aceasta este foarte lungă, cuprinzând atât Capitala, în întregimea ei, dar şi fiecare sector, luat separat. Printre sectoarele Capitalei, sectorul 1 face o figură aparte. Deşi aparent cel mai bogat dintre sectoarele Capitalei, are o mulţime de probleme nerezolvate, de la aspecte de bază, cum ar fi calitatea infrastructurii şi a locuirii, până la educaţie şi dezvoltare durabilă. Dacă aspectele legate de infrastructura de transport sunt cele mai vizibile şi poate chiar mai uşor de rezolvat, paradoxal, în ultimii patru ani nu s-a mişcat mai nimic.

În spaţiul public se vorbeşte adesea de lipsa de încredere a locuitorilor în administraţie, de migrarea forţei de muncă în străinătate, punându-se toată vina în cârca guvernanţilor şi pe seama lipsei unor politici coerente la nivelul întregii ţări. Într-o anumită măsură, această gândire este corectă. Din această direcţionare a responsabilităţii se omit foarte adesea administraţiile locale. Or, în multe privinţe responsabilitatea lor este imensă. Dacă vorbim de competiţia în care este angajat fiecare oraş european pentru atragerea de investiţii, de resurse, pentru menţinerea locuitorilor şi chiar pentru atragerea altor potenţiali contributori la bugetele locale, atunci oraşele noastre, sectoarele noastre, pornesc cu un mare handicap. 

Acest handicap are legătură cu funcţionarea defectuoasă a serviciilor a căror funcţionare are legătură şi cu administraţia locală, cu viziunea acesteia de dezvoltare : sistemul de sănătate, sistemul educaţional, sistemul de asistenţă socială. La această listă a serviciilor defectuase care trag în jos oraşele şi comunităţile locale şi care îi determină pe mulţi să spună „plec din România” sau „mă mut din acest oraş, plec din acest loc”, să adăugăm birocraţia, slaba digitalizare, lipsa infrastructurilor şi lipsa proiectelor pentru inovare şi dezvoltare durabilă.

Şi atunci ce pot face acele administraţii locale, care s-au preocupat prea puţin de cauzele nemulţumirii comunităţilor, sau care nu au găsit soluţii la aceste probleme?

Sunt multe direcţii în care trebuie acţionat, însă pe lista priorităţilor trebuie să se afle cu siguranţă atragerea de fonduri europene, investiţiile în educaţie şi sănătate, digitalizarea şi parteneriatele public-private.

Fondurile europene rămân, de exemplu, o noţiune abstractă pentru actuala administraţie a sectorului 1. Aceste fonduri sunt puse la dispoziţie de UE pentru orice comunitate, atât timp cât primarul este interesat să le ia. Sectorul 1 este în urmă cu reabilitarea şi reînnoirea reţelelor de utilităţi publice – apă, canalizare, gaze, încălzire - ca să nu mai vorbim despre derularea altor proiecte cu grad înalt de valoare socială, precum cele legate de educaţie, cercetare, dezvoltare şi inovare, mediu. În acest sector al capitalei este apoi nevoie de implementarea şi dezvoltarea noilor tehnologii. Este, de asemenea, nevoie de crearea de centre de inovare pe lângă universităţi, precum şi de crearea de centre de excelenţă, în cadrul universităţilor, pentru stimularea apariţiei unui pol de inovare. Aceste centre de excelenţă ar trebui să vină în sprijinul comunităţii locale, de pildă, pentru accesarea de fonduri europene, prin scrierea de proiecte, urmărirea lor pe perioada execuţiei. Aceasta ar oferi tinerilor inclusiv şansa de a dobândi experienţă profesională şi de a-şi asigura un venit.

Este, de asemenea, nevoie, iar piaţa o cere, de parteneriate public-private în educaţie. Educaţia este un domeniu crucial pentru progresul social şi nu mă refer neapărat la înalta educaţie, la universităţi şi programe masterale şi post-doctorale. Mă refer pur şi simplu la conectarea mediului privat cu piaţa muncii. Investitorii au nevoie de mână de lucru calificată, capabilă să preia nevoia care există în domeniile producţiei, construcţiilor, serviciilor, acolo unde nu este întotdeauna nevoie de obţinerea unei diplome universitare. Vorbesc despre un învăţământ vocaţional, axat pe o specializare clară, cu un debuşeu asigurat direct în economie, ca rezultat al cooperării între o companie şi sistemul de educaţie. Exemple de succes există, avem Şcoala Profesională Kronstadt de la Braşov, ca rezultat al colaborării între investitorii străini, mai ales companii germane, din zona Braşovului şi autorităţile locale. Acest model dual este tot mai accesat la nivel european, însă nu şi în România, unde economia suferă tot mai mult din cauza lipsei mâinii de lucru, care acţionează ca o frână pentru dezvoltare.

La nivelul Sectorului 1 al Capitalei sunt înregistrate cele mai multe şi mai mari companii din România. Aceste companii au nevoie de mână de lucru specializată şi, cu siguranţă, sunt dispuse să investească resurse în acest tip de educaţie profesională. Este o zonă în care primăriile şi administraţiile locale în general au mult câmp de acţiune, cu beneficii dintre cele mai importante. Ştim cu toţii că efervescenţa economică are legătură inclusiv cu calitatea serviciilor locale dintr-o localitate, dintr-o comunitate.

Digitalizarea este un alt domeniu important, aproape ”neatins” de mai toată administraţia noastră locală. Primăriile oraşelor stau, la propriu, pe munţi de informaţii pe care nu le folosesc absolut deloc în interesul cetăţeanului. Aşa-numitele ”big data” pot contribui fără doar şi poate la creşterea vitezei deciziilor în administraţia publică şi la preluarea rapidă şi directă a feed-back-ului de la cetăţeni. Digitalizarea şi automatizarea trebuie să aibă drept scop şi eliminarea birocraţiei – simpla instalare a unor desk-uri de informare turistică sau de orice altă natură nu înseamnă absolut NIMIC.

Primăria trebuie să fie, aşa cum am spus-o de multe ori, la un singur click distanţă de cetăţean.

Lucrurile nu stau deloc aşa şi asta arată de ce în Bucureşti, dar şi în multe oraşe, avem locuitori ostili administraţiilor şi dezamăgiţi de calitatea serviciilor. Pentru ca lucrurile să se schimbe, trebuie ca administraţia locală să vrea să schimbe în bine viaţa oamenilor, să pună capăt blocajului de idei şi iniţiative, iar implicarea comunităţii să fie efectivă, inclusiv prin înlăturarea în orice moment a edililor care nu gândesc pe termen lung, ci doar urmăresc scopuri electorale de moment.