Unul dintre acestea e Ulise, care are ca punct de plecare epopeea homerică. Mitul călătorului asociat temei acasă nu putea fi mai potrivit pentru acest timp al opririi din alergare a planetei care ne-a ţintuit locului fiecare pe unde a apucat ca şi pentru situaţia în care spaţiul provizoriu de supravieţuire a devenit un acasă de conjunctură. Krzysztof Warlikowski ne povesteşte că tocmai lucra la Varşovia la acest spectacol Ulise pe care nu ştie dacă îl va mai putea continua şi în care ca de obicei ne provoacă la o intersectare a timpilor, cum observă profesorul Banu. Aici el mixează fragmente din poemul antic cu altele dintr-un roman contemporan de Hanna Krall. Un fel de odisee feminină al cărei personaj principal a cunoscut holocaustul şi exodurile sinistre ale evreilor în şi după cel de al doilea război mondial. Isolda, o femeie din Varşovia cu istoriile sale trăite de un dramatism copleşitor devine simbolul călătorului din vremurile noastre, iar trecutul ei care pare că nu mai interesează pe nimeni ajunge subiect de film hollywoodian. Proiectul despre care regizorul relatează cu pasiune, pregătit pentru festivalul de la Epidaur care oricum nu se va mai ţine în acest an, va suferi o amânare şi asta îi face improbabilă existenţa fiindcă în rolul protagonistului e distribuit un actor de 92 de ani.(Urmează un elogiu adus vârstnicilor şi actorilor bătrâni în special).

În locaţia sa de la ţară unde în izolare a aşteptat revenirea la scenă regizorul s-a dedicat voiajului interior. Cu ajutorul filmelor, al cărţilor a călătorit spre centrul său vital. Reluarea lecturilor din Proust şi revenirea obsesiei pentru În căutarea timpului pierdut era în context explicabilă. Tot asta făcuse şi în timpul grevelor din Polonia când student fiind a plecat pe munte cu... Proust. Proust ajunsese isteric pe această temă în contextul bolii sale, observă Warlikowski, s-a retras şi a început să cunoască lumea prin rememorare. Acum, din nou la Varşovia privind schiţele de decor şi scena goală, regizorul se simte fără rost. Sentimentul nu ne e străin. Da, Vorbim la telefon, ne întrebăm de sănătate, zice el, dar...

Am descoperit că solitudinea e pentru regizori, apăsătoare, intervine George Banu, având în vedere caracterul de echipă al muncii lor şi comunicarea cu trupa. Pentru Warlikowski memoria e însă colacul de salvare. Mă întreb când vom reveni în această lume nouă de după pandemie, dacă amintirea acestor vremuri va fi şi pentru noi importantă. În spectacolul regizorului polonez intitulat Francezii având la bază romanul lui Proust pe care-l vom vedea la Fits duminică, nu e vorba însă doar despre trăirea prin memorie. Având în vedere dialogul subiacent dintre cele două culturi, cea de origine a regizorului şi cea de adopţie, cultura franceză e pusă aici şi problema modului de a vedea Europa şi Uniunea Europeană. În anii 2012-2013, apare o scleroză în modul nostru de a vedea Europa. Unii o critică, zice Warlikowski făcând cu siguranţă aluzie şi la conaţionalii săi. Trăim un fel de decadenţă. Cât priveşte soarta teatrului în ziua de azi, o totală dezamăgire. Nu suntem indispensabili societăţii astăzi,... experienţa asta va rămâne ca o rană... prostia oamenilor politici mă înspăimântă...

Nici în privinţa proiectelor de operă nu e optimist. La Paris sunt anulate. La festivalul de la Salzburg proiectul Elektra după piesa lui Hofmannsthal şi muzica lui Richard Strauss e incert. Până nu apare un vaccin opera nu poate relua reprezentaţiile, e de părere regizorul şi cred că are dreptate.

Ca de atâtea alte ori când e invitat să se adreseze publicului Krzysztof Warlikowski nu ezită să-şi spună cu sinceritate părerile în chestiuni arzătoare. Ca şi opera sa de o mare originalitate şi profunzime persoana sa e aparte, are aura creatorului atins de aripa poeziei care rescrie în poeme scenice povestea dramatică a omenirii de azi, la cumpăna unor secole indecise, între barbarie şi civilizaţie. (E si tema viitoarei sale Elektra). Un artist cu o gândire articulată în parametrii clasici dar care se exprimă atât de modern şi original uneori scandalizează. Nu demult la oprea La Monnais din Bruxelles montând Don Giovanni nu s-a sfiit să-şi trimită interpreţii peste publicul din lojele cele mai scumpe deranjându-le vizibil papioanele. Asemenea gesturi n-au fost niciodată degeaba.

Musafir privilegiat la Sibiu (eu mi-l amintesc însă mai bine de la Salonic unde a dominat unele ediţii ale Prix Europa), Warlikowski a venit în casele noastre şi acum ca un vechi prieten, cu pletele în vânt şi ţigara electronică la purtător, agitându-se neliniştit în faţa unei ferestre larg deschise. De la capătul celălalt al firului nevăzut profesorul Georges Banu printre cărţile sale în dezordine, lipsindu-i cu siguranţă convivialitatea foaierelor, se mulţumeşte să-şi salute familiar prietenul de la distanţă. Iar de la Sibiu Constantin Chiriac li se alătură cu o poezie de Vasile Voiculescu. Un cadou şi un motto la vizita celor doi invitaţi. Ce zi frumoasă!

PS. De pe baricada teatrului politic pe care îl face şi promovează cu aplomb revoluţionar, regizorul Thomas Ostermeier trăieşte aceeaşi angoasă. Din depărtările pe unde îl poartă sarcinile de profesor visiting Octavian Saiu i s-a adresat la finalul unui dialog plin de substanţă cu întrebarea: Care e cea mai mare temere a ta acum, Thomas? Probabil frica de moarte, a venit prompt răspunsul directorului de la Shäubhűne din Berlin, altminteri cu capul plin de idei şi proiecte.