Anul acesta , acum aproape pe sfârşite, fusese pentru Ion Caramitru la fel de fertil,   bogat în succese, după ce în 2020 în plină pandemie n-a stat locului, repetând şi dând premiera Jurnalului de România, acolo sus pe TNB , în aer liber la celebrul Amfiteatru cu care se mândrea şi unde mie mi-a fost frică să mă duc, din cauza covidului.  

L-am văzut apoi în vară pe scena Operetei într-un spectacol pe care l-a regizat şi în care a jucat, strălucind cu bucurie. Am scris cu entuziasm nu doar fiindcă am văzut ceva frumos ci şi pentru că artistul era în formă maximă de creaţie şi de energie.

Îl întâlnisem nu cu mult timp în urmă într-un cadru oficial , la Minister , povestind mândru despre realizările Naţionalului unde era director iubindu-l ca pe copilul lui. Îmi amintea ascultându-l de întâlnirile din biroul lui de la teatru când vizitându-l pentru un interviu sau o discuţie profesională, eram deranjaţi continuu de agitaţia acestei uzine care în timpul renovării  trăia forfota şantierului. L-am întrebat de multe ori cum suportă, de unde ştie şi cum poate să-i înţeleagă pe cei care numără cărămizile şi stâlpii de beton. Privea mirat la mirarea mea cu aerul că eu sunt cea care nu înţeleg nimic. Pasiunea aceasta pentru ideea unui nou Naţional, asemeni celui din Londra, mulţi n-au înţeles-o. După cum n-au înţeles nici ce a însemnat Ion Caramitru pentru familia noastră teatrală, forţând naşterea acestui UNITER într-o vreme când era aşa de greu să mai naşti ceva pe pământul ăsta. Era atunci în 1990 la Nottara în sala Horia Lovinescu unde am primit printre primii legitimaţia nou createi Uniuni. 

Gala din acest an , ultima din minunatele sărbători anuale de el orchestrate  ni l-a înfăţişat un pic obosit şi descumpănit. Am vorbit după. Era în Elveţia . Dar făcea planuri de resuscitare a tot ce părea că-şi pierde suflul în jurul nostru.

Şi a venit spitalul. Cum ? De ce ? Nimic clar deocamdată, doar că Ion Caramitru nu mai este. Greu de crezut, greu de acceptat, chiar dacă până la urmă e în firea lucrurilor să mai şi murim din când în când. De-adevăratelea. Doar că, atât de important fiind pentru cultura română, pentru teatru, pentru societatea în care a fost chemat să-şi dea cuvântul în momente cruciale, Ion Caramitru nu poate pleca aşa pur şi simplu. Legământul lui cu scena, cu noi cei din jur nu poate fi rupt dintr-odată . Şi oricât ne-ar fi de greu fără el avem datoria să-i onorăm eforturile şi memoria trăind şi muncind ca el. Pentru unii, destui, care nu se feresc de cuvântul model, Caramitru a fost un model. Un Model de energie , de idealism , de romantism revoluţionar, de toleranţă şi răbdare în ciuda vremurilor şi ostilităţilor care nimeni nu ştie cât şi cum l-au afectat.

Sâcâită fiind de unele probleme de sănătate îl întrebam uneori dacă şi el are tensiune. Eu am tensiuni, răspundea  râzând . Din tensiunile astea s-au născut operele scenice care l-au impus ca mare Actor, ale lui dar şi ale celor pe care i-a sprijinit în carieră. Din tensiunile astea s-au născut toate lucrurile bune pe care le-a făcut , greşind poate uneori în faţa propriului orgoliu când alţii i l-au nesocotit.

Oare cine poate spune că l-a cunoscut cu adevărat. Cândva am vrut să scriu o carte despre Ion Caramitru cu titlul Cine eşti dumneata, domnule Ion Caramitru? Mă bucur că n-am făcut-o pentru că ulterior viaţa m-ar fi contrazis. Misterul lui Ion Caramitru era  de la o zi la alta altul , şi ţinea de făptuirile sale, de taina facerii şi desfacerii, a reuşitei despre care nici el nu ştia ce să spună, uneori, Aşa era făcut. Pe baricade. Să construiască, să fie acolo unde simţea că poate să înalţe ceva trainic, pentru el şi pentru comunitatea căreia i-a fost atât de devotat: teatrul.

Fiecare mare Om, mare Artist, lasă un testament , fie şi nescris, compus din însăşi viaţa şi realizările sale. Testamentul lui Ion Caramitru pare să ne spună că oricât ne-ar fi de greu acum n-avem voie să lăsăm garda, în numele şi în memoria acestui mare bărbat al teatrului, filmului şi culturii române care a plecat pe neaşteptate.

Şi dacă e adevărat că încă ne mai aude , să-i mulţumim , cei care n-am făcut-o până acum pentru felul în care ne-a iubit şi mai ales suportat.