INTERVIU „Subsemnatul, Matei Alexandru, vă rog să dispuneţi arestarea mea“

INTERVIU „Subsemnatul, Matei Alexandru, vă
rog să dispuneţi arestarea mea“

La 85 de ani, abia coborât de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, bilanţul carierei lui Matei Alexandru este fabulos! FOTO: Eduard Enea

Lui Matei Alexandru i-a fost aşternut să fie ciobanul celor 500 de oi din gospodăria părinţilor săi. În schimb, a ajuns actor. Acum, la cel de-al 85-lea Crăciun al său, îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Îmbătrâneşte frumos Matei Alexandru, cu beteală şi cu tot.

Ştiri pe aceeaşi temă


„Nu pleca de lângă mine!“, o roagă Matei Alexandru pe soţia sa. „Am vrut să te las liniştit, să fii mai liber.“ „Sunt mai liber dacă eşti aici.“ Iar ea îi ţine din nou mâna şi îl mângâie în continuare. E mai liniştit acum.

Matei Alexandru împlineşte 85 de ani de Crăciun. E mai mult amărât că a îmbătrânit decât e bătrân. Aşa de mâhnit e că nu se mai joacă deloc cu vorbele şi se supără ca un copil atunci când îşi aminteşte doar ce-au uitat alţii. „Hai, păpuşa, nu mai ştii tu cum a fost?“, îl însufleţeşte soţia sa, Paula, iar memoria se dezmorţeşte numaidecât. Aşa e el.

E o uzanţă nedreaptă a acestei rubrici să avem un singur interlocutor, să-l lăsăm să ne povestească aduceri aminte şi să-i ignorăm complet pe cei care ne aduc o ceaşcă de cafea, ne întrerup discuţia numai aşa, să mai luăm o bomboană de ciocolată, şi ne ceartă că nu purtăm papucii de casă. Dar trebuie să ştiţi acest lucru: fiecare răspuns al actorului este pornit de soţia sa şi continuat, din zbor, de el. Sunt amintiri din interbelic, deşi ea s-a născut mai târziu, în ’48, amintiri comune din comunism, deşi ei s-au cunoscut mai târziu, în ’91. Sunt ale lor ca şi când ar fi doar ale ei, doar ale lui.

Alexandru şi Paula Matei s-au căsătorit în 1992. Era iarnă. Ea nu voia să se mai căsătorească, trăise toată viaţa singură, se obişnuise şi-i era şi puţin teamă, deşi îl ştia bine pe el. Acum, el nu se poate privi în oglindă fără ea, că îndrăgostirile sunt ca vărsatul de vânt, mai chinuitoare la bătrâneţe. Acum, ea are somnul de mamă şi răbdarea bunicilor din poveştile de Crăciun, că aşa e dragostea, îndelung răbdătoare. Aşa sunt ei.

Paula şi Alexandru Matei se au doar ei pe ei Foto: Eduard Enea
Câteodată, ea îşi mai iese din fire, mai ales când sună telefonul cu invitaţii la teatru pentru soţul său. Că-i trimit maşina la scară, că e nevoie de el, că se joacă din nou cine-ştie-ce piesă. Şi-l vede că e gata-gata să accepte, să plece, sleit de puteri, înapoi pe scenă. Dar aşa sunt actorii, înţelege. Paulei Matei nu-i mai e teamă de moarte. Mama sa s-a prăpădit, la 82 de ani, la ea în braţe. Avea o vorbă, aşa îi spunea: „De ce te agiţi? Şi bunica ta a murit, şi bunicul, şi vaca, şi patru găini. Aste e!“. „Nu mai vorbi de moarte, mămico!“ „Trebuie să te obişnuieşti cu gândul, moartea e la fel la toţi.“ Soţului său nu-i place povestea asta, el e mai fricos, dar ea a înţeles. Aşa e ea.

Alexandru şi Paula Matei se au acum doar pe ei, copiii îi vizitează mai rar, au şi ei casele lor de care trebuie să se îngrijească, iar nepoţii, mai mult la telefon. Ce-i mai deranja poştaşul, dar acum pensia vine pe card. Au avut doi căţei superbi, pe Peggy şi pe Bobby. Peggy a trăit 14 ani, pe ea au cumpărat-o, iar pe Bobby l-a găsit nepoţica Anisa lângă Parlament. Era amărât, şchiop, numai oasele ce-l mai ţineau, dar avea ochii aceia cerşetori. Iar Paula a început să plângă şi l-a păstrat. Patru ani, că era bătrân. Acum, le-au rămas acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Şi nu le mai trebuie nimic.

Îşi povestesc mult. Lucruri frumoase şi alte lucruri, mai nenorocite, dar care au trecut. El îi spune cum arăta Crăciunul înainte de război, înainte să existe Moş Gerilă, într-o familie de gospodari de pe Valea Trotuşului, despre cum a scris „Jos comunismul!“ pe toate gardurile din sat, despre cuiburile şi prigoana legionară, despre şantierul de la Bumbeşti-Livezeni, despre închisoarea de la Jilava şi despre avocatul Ionel Teodoreanu, care i-a păcălit pe comunişti şi l-a scăpat de închisoare. Ea îi spune despre Revoluţia de la Televiziune, despre terorişti şi despre copiii care apărau democraţia cu arma în mână şi cu mustaţă de lapte, căci pe el l-a prins decembrie ’89 alergând între Spitalul Fundeni, unde era fosta sa soţie, şi Teatrul Naţional, unde erau foştii săi spectatori. El e monarhist, ea e guevaristă, el e sceptic, ea e optimistă, el iubeşte publicul, ea iubeşte actorii, el e mai sobru, mai discret, ea e exuberantă şi sentimentală. Sunt fericiţi.

„Weekend Adevărul“: Domnule Matei Alexandru, care-i numele dumneavoastră de botez?
Matei Alexandru: Alexandru. Când am intrat în teatru, chiar aşa mi-am spus, dar Moni Ghelerter, regizorul, nici n-a vrut să audă. „Băiete, ăsta nu e nume de teatru. Trebuie să fie cursiv. Spune-ţi de-acum Matei Alexandru!“ Acum, după ce a trecut timpul, îmi pare rău că mi-am făcut numele ăsta. Trebuia să-mi pun un nume care să rămână cu uşurinţă: „Sandu Matei“. Simplu. Colegii mei îmi spuneau „Sandu“, dar eu am fugit mereu de numele ăsta. Acum e târziu, e prea târziu.

E aşa important?
Matei Alexandru sunt o grămadă. Uite, spre exemplu, eram la Buftea, la un film, şi cineva mi-a zis că mi-a căzut buletinul, dar nu era al meu, era al altcuiva. Altădată, cineva a luat banii de la Radio în locul meu, că îl chema la fel.

Nu mai jucaţi la „Naţional“. Ce faceţi acum?
Am încheiat cu teatrul, pentru că nu prea mă mai simt bine. Când s-a terminat stagiunea din vară, gata. Sunt într-o situaţie foarte grea. Stau prost cu memoria, din cauza asta vorbesc şi greu.

Cum a fost ultimul spectacol?
L-am jucat bine. N-am avut niciun fel de problemă.

Cum aţi renunţat la scenă?
Eu şi soţia mea mergem în fiecare vară la Horezu. Acolo, acum doi ani, am primit telefon să vin mai devreme în Bucureşti, pentru că încep repetiţiile la „Macbeth“. Deja eram puţin bolnav. Soţia mea n-a fost de acord, pentru că Shakespeare înseamnă multă muncă. Au început repetiţiile şi acasă, şi la teatru, era un efort extraordinar. La premieră, din cauza emoţiilor şi pentru că trebuia să mă concentrez teribil în frigul de acolo, am răcit. Doctoriţa de la „Naţional“ o suna pe soţia mea: „Doamnă, mai ţineţi-l acasă! Stau cu tensiometrul după mine!“. „Ce să le fac, aşa sunt actorii“, îi răspundea soţia. A doua oară când am jucat, mi s-a făcut rău şi m-a luat Salvarea.

Păi, aţi continuat..
După ce m-am făcut cât de cât bine, sună iar: „Ce faci, Matei, nu vii? Se reia «Sâmbătă, duminică, luni»“. Am renunţat la „Macbeth“, dar am încheiat stagiunea cu „Sâmbătă, duminică, luni“. Înainte de începerea acestei stagiuni însă, am renunţat, gata. N-am ştiut însă că acela a fost ultimul spectacol, n-am vrut să cred.

Ce faceţi acum, de Crăciun?
Stau acasă, cu soţia mea. Facem un brăduţ, punem beteală, e frumos. 85 de ani împlinesc.

„Moldova“ lui Ştefan
„În «Apus de soare», jucau George Calboreanu şi Sandu Demetriad, şpriţari amândoi. Calboreanu, în rolul lui Ştefan cel Mare, pe patul de moarte, striga: «Moldovaa!». Şi, apoi, încet, să nu audă publicul: «O mai fi deschisă, Sandule?». «Moldova» era celebrul restaurant la care se duceau ei după spectacol. Şi lumea în sală plângea“, îşi aminteşte Matei Alexandru.

„În Piaţa Florescu erau doi oameni morţi“

Spuneţi-ne cum era Crăciunul înainte de război!
În primul rând, Crăciunul se sărbătorea pe 25 decembrie, nu ca acum, din noiembrie. Când eram tânăr, ne costumam, ne mascam, mergeam cu ursul, cu jienii. Jienii amiteau de haiducul Iancu Jianu. Erau câţiva tineri îmbrăcaţi în costume naţionale, mai erau un moş şi o babă – comicii trupei –, un evreu. Era o satiră construită în aşa fel încât să arate haiducia, dar nu era duşmănoasă. Nu se făceau cadouri la Crăciun. Ne mascam şi mergeam cu uratul pe la casele oamenilor, dar asta era de ajuns pentru noi.

Străjerul Matei
V-aţi născut de Crăciun.
Da, într-o familie foarte frumoasă. Tatăl meu era un om foarte muncitor şi gospodar, aşa erau cei mai mulţi pe Valea Trotuşului. Avea 500 de oi. El a fost primar liberal acolo şi, cât a fost în funcţie, nu a vrut să ia niciun ban retribuţie. A fost voluntar, ba chiar cheltuia de la el pentru primărie. Eu eram unul dintre cei 6 fraţi, cel mai mic, născut în 1927. Mai erau Mitică, Octav, Ileana, Niculiţă, Maria. Când mamei i-a venit sorocul, erau musafiri la noi în casă. Mâncare, băutură, poveşti, cum se face. Mama a spus: „Voi nu mai aveţi de gând să plecaţi, nu mai terminaţi, că acuma vine copilul“. Au crezut toţi că e glumă. „Măi, chiar îl fac!“, le spunea mama. Toţi au luat-o la fugă din casă, iar eu, aşadar, m-am născut chiar de Crăciun.

V-a purtat noroc?
Tata se ruga la Dumnezeu să-i dea un nătărău, să-l ţină la oi, să-l ajute la munci. Nătărău n-am ieşit. Eu am fost singurul care a mers la şcoală. Mama a insistat foarte mult să merg la şcoală, a considerat că fiul cel mai mic trebuie să înveţe carte. Când m-a dus la gară să mă urce în tren, pentru liceu, tot drumul s-a închinat să am sănătate. Am făcut liceul la Bacău, unde am prins şi perioada rebeliunii legionare. Eram mic, eram în clasa I de liceu când legionarii erau populari. În 1939, într-o dimineaţă când m-am dus la şcoală, în Piaţa Florescu, am văzut doi oameni morţi. Erau foarte bine îmbrăcaţi, erau doi legionari pe care-i împuşcase armata lui Carol al II-lea.

„Abia aşteptam să înceapă războiul“

Se simţea venirea războiului?
Copii fiind, nu ne dădeam seama. Dimpotrivă, ne amuzau toate treburile. Abia aşteptam să înceapă războiul. N-o să-ţi vină să crezi, dar eram foarte angajaţi în evenimentele astea, ne preocupam, ne interesa. Aşteptam războiul. Era o adevărată psihoză a începerii războiului. Toţi tinerii erau înrolaţi psihic, educativ, în spiritul legionar. De exemplu, se făceau cuiburi de legionari, în care am fost atras şi eu.

Matei Alexandru (în poala mamei), alături de întreaga sa familie din satul Agăş
Ce făceaţi acolo?
Ne învăţau cum să-i salutăm pe legionari, „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!“, cu mâna la piept mai întâi şi apoi sus. Însă în 1939, cei mai mari, de la clasa a VII-a sau a VIII-a, care erau instructorii noştri la liceu, au fost arestaţi, au dispărut şi dispăruţi sunt şi astăzi. Nu s-a mai auzit nimic de ei. Era unul, Bucur, care era în clasa a VIII-a, un tânăr de 18 ani, nu mai ştiam nimic de ei. După povestea cu legionarii, când au fost împuşcaţi, ni s-a tăiat elanul tuturor de a mai face politică, de a ne înscrie în organizaţii de tineret. Însă războiul ne fascina în continuare. Mai târziu, chiar i-am cunoscut şi pe militarii nemţi, care veneau cu trupele lor în spatele Prutului.

V-au impresionat?
Erau foarte fercheşi, extraordinar de bine îmbrăcaţi, se vedea că erau instruiţi bine. Iubeau copii foarte mult, îi pândeam când treceau cu trenurile ca să ne dea ciocolată. Ştiu că eram după ei mereu. Aveau uniforme frumoase, erau organizaţi, ne fascinau!

După liceu ce-aţi făcut?
După ce am terminat liceul, în 1948, ne-au luat şi ne-au dus la Bumbeşti-Livezeni, la muncă. Am făcut tunelul de la Bumbeşti-Livezeni. Cântam celebrul „Hei rup, hei rup-bum! [...] Noi suntem brigadierii/ Ce trec fluierând/ Nu ne opreşte ploaie,/ Nici soare, nici vânt...“ Era aşa de mobilizant cântecul ăsta, parcă îţi venea să iei lopata! Trei luni am stat la Bumbeşti-Livezeni, până am luat carnetul de brigadier.

„Jos comunismul care duce lumea în eroare!“

Nu aveaţi origini sănătoase. Nu vă era teamă de comunism?
Ba da. Mi-a fost teamă. În 1947, eram acasă, într-o vacanţă de la liceu şi, cu un prieten de-al meu, am vopsit, pe timp de noapte, toate gardurile din comună. Aveam un scris foarte frumos. Dimineaţa, peste tot scria: „Jos comunismul care duce lumea în eroare!“. Nu ne-au descoperit. Eram morţi altfel. Asta era o manifestaţie împotriva comunismului.

„Ionel Teodoreanu m-a scăpat de puşcărie“

1956. Geo Barton, Matei Alexandru şi Grigore Vasiliu Birlic, în piesa „Omul cu mârţoaga“
De teatru cum v-aţi apropiat?
După ce-am terminat liceul, am prins gustul teatrului. În liceu, nu. Pe şantier, la Bumbeşti-Livezeni, am făcut o schiţă comică cu un coleg de-al meu. Într-o sâmbătă, să mai treacă timpul. Am avut mare succes cu ea, am prezentat-o în faţa muncitorilor, acolo. Am avut haz. După mini-spectacol, o colegă care fusese la Iaşi şi cunoştea viaţa studenţească mi-a spus: „Tu ai talent, de ce nu te duci la Iaşi, să te înscrii la Institutul de Teatru?“. „Cum? Există aşa ceva?“ Eu nici nu ştiam.

V-a convins?
Da, m-a atras, aşa că m-am dus la Iaşi, am dat examen şi am reuşit. Din 800 de candidaţi, au intrat 60, iar dintre aceştia n-au mai rămas decât trei: eu, Tamara Buciuceanu şi Tatiana Iekel, prima soţie a lui Piersic. Totuşi, primul care a plecat de la Iaşi eu am fost.

Cum se supravieţuieşte „la iepureală“

De ce?
Îmi ascunsesem originea socială atunci când m-am înscris. Am trecut în fişă că tata era miner, pentru că el era deja considerat chiabur. În anul II, ni s-a cerut să completăm nişte fişe mai precise despre părinţi, aşa că am plecat la Bucureşti, pentru a se pierde urma dosarului. Am intrat acolo în anul II, la clasa profesoarei Aura Buzescu. În timpul ăsta, părinţii erau anchetaţi. Tatei i s-a luat tot, mama a fost dusă cu domiciliul forţat în Moldova, la o familie de ţigani. Casa a fost devastată.

1965. Matei Alexandru şi Florin Piersic, în „Oameni şi şoareci“
Cum au aflat de originea dumneavoastră?
Am fost trădat de un coleg. Pe 21 decembrie 1950, chiar de ziua tovarăşului Stalin, s-a făcut o şedinţă mare, în urma căreia am fost dat afară din Institut pe motiv că sunt fiu de chiabur şi că am dat fişe şi declaraţii autobiografice incomplete. Cum nu aveam dreptul la cantină, pentru că eram fiu de chiabur, mă duceam noaptea şi descărcam cartofi în Obor, ca să câştig bani de mâncare. Sau, după ce mâncau colegii, veneam şi eu şi culegeam ce mai rămânea de la ei. „La iepureală“, aşa-i spuneam. Asta a fost situaţia. Am fost anchetat, chemat cu orele la Securitate să dau declaraţii, nu trebuie să mai spun cum se obţineau mărturiile pe vremea aceea. Până la urmă, la 6 ianuarie, am fost închis, iar în martie am avut proces, în urma căruia am scăpat.

Cum aţi reuşit să-i convingeţi?
Aura Buzescu şi Moni Ghelerter, care ţineau la mine, au angajat un avocat evreu să mă reprezinte. Un domn pe nume Fielderman, un avocat excelent. În ziua procesului însă, acesta a fost arestat din alte motive. Şi atunci, la repezeală, cine să-l ia?, cine să-l apere?, Aura Buzescu a avut ideea genială de a-l ruga pe Ionel Teodoreanu să mă apere, întrucât ei se cunoşteau. El mă văzuse într-un spectacol şi mă plăcuse.

„Ionel Teodoreanu m-a comparat cu Fidias“

Ce le-a spus?
A făcut o pledoarie extraordinară, de parcă aş fi fost cel mai mare artist al epocii, m-a scăpat de puşcărie! Ce prestanţă, câtă sensibilitate în acel discurs! M-a comparat cu Fidias. (râde) „Aşa a făcut sculptorul grec, a avut nevoie de un model, de cel mai tânăr şi mai frumos grec din ţară, şi l-a luat drept model, dar nu putea să obţină o anumită expresie de la tânărul ăsta şi atunci l-a înjunghiat. Prin înjunghiere, tânărul avea o mască pe care o căuta şi l-a reprezentat aşa. Mulţimea care a aflat că l-a înjunghiat a venit să-l sfâşie pe Fidias, şi Fidias, ca argument, a scos statuia şi a arătat-o la fereastră publicului şi când publicul a văzut statuia s-a pornit în ropote de aplauze. Aşa este şi acest băiat, Matei Alexandru“, iar cu acest discurs i-a convins pe toţi, iar eu am fost achitat şi am reuşit, cu mari greutăţi, să mă înscriu din nou la Teatru, însă m-au dat afară din nou, m-au arestat, fără motiv, şi m-au trimis în Moldova, însă am reuşit să fug.

1957. Rolul lui Brutus, în „Ovidiu“
Cum i-aţi păcălit?
Păi, m-au dus la postul de jandarmi, însă şeful de post era plecat, pentru că era noapte. Spre dimineaţă, unul dintre securişti s-a aşezat la biroul lui ca să scrie ceva şi m-a slăbit cu privirea. M-am strecurat, ca o pisică, am luat pistolul care era rezemat de perete şi am strigat la el: „Mâinile sus!“. L-am băgat într-o cameră, l-am încuiat acolo şi am fugit în pădure. Am traversat Trotuşul înot, cu pistolul securistului, şi m-am ascuns într-o şură plină de fân. Acolo am adormit, că eram mort de oboseală. În urma mea, a venit un regiment de căutare, dar ei s-au uitat doar pe malul celălalt al râului. În plus, au fost nişte ploi mari, că nici câinii cu care veniseră ei în căutare n-au mai mirosit nimic.

„Subsemnatul, Matei Alexandru, vă rog să dispuneţi arestarea mea“

Aţi dezarmat un securist, aţi evadat din închisoare, aţi fugit în pădure. Unde voiaţi să vă duceţi?
Mă gândeam foarte serios să mă alătur partizanilor din munţi. Am mers însă înapoi la Bucureşti, pentru că acolo mai cunoşteam. Am ascuns pistolul în şură şi am venit uşor către linia ferată. Acolo trecea un marfar, de care m-am agăţat. Am mers aşa, ascuns în tren, până la Ciceu (Harghita), iar de-acolo la Bucureşti. Acolo am ajuns la Ionel Teodoreanu, care de-acum mă cunoştea. „Maestre, ştiu că e foarte grea situaţia în care sunt acum, dar mi-e teamă că, dacă mă predau, mă împuşcă“, i-am spus. „Predă-te, n-ai să rezişti, n-ai să rezişti nervos, predă-te. E amară reţeta pe care ţi-o dau, dar e singura salvatoare. Predă-te!“


„A murit tovarăşul Stalin!“
„E, hai, nu mai spuneţi!

V-aţi predat?
Da, m-am dus la Biroul de Informaţii al Ministerului de Interne, le-am povestit tot. Ei m-au ascultat şi m-au pus să fac o cerere de arestare, pentru că nu puteau să mă aresteze aşa, pe încredere. „Subsemnatul, Matei Alexandru, vă rog să dispuneţi arestarea mea pentru că am comis un fapt grav care aduce atingere securităţii Republicii Populare Române. Trăiască lupta pentru pace!“, aşa am scris. M-au dus la Jilava şi, din iulie 1952, un an jumate am stat închis. În martie 1953 am fost scos la studierea dosarului, la Iaşi.Eram deja transferat acolo, trecusem şi pe la Văcăreşti. Cum mergeam eu cu duba spre tribunal, pentru studierea dosarului, am auzit larmă, muzică simfonică. N-am putut să aflăm ce se întâmplă, dar ştiam că se întâmplase ceva. Am ajuns la Tribunal, ne-au aşezat pe toţi deţinuţii pe un rând, iar pe cealaltă parte au pus avocaţii. „Cine-i Matei Alexandru?“, m-a întrebat avocatul. „Eu.“ „Eu sunt avocatul tău din oficiu. Mă angajezi?“ „Vă angajez, dar spuneţi-mi ce se întâmplă afară!“ „A murit tovarăşul Stalin“, îmi spune, livid. „E, hai, nu mai spuneţi“, i-am răspuns. (râde) „Au început luptele cumva, au venit americanii?“, l-am întrebat. Pierdusem de tot contactul cu lumea exterioară. „N-a început nimic şi nu mă mai întreba, că nu pot să-ţi răspund.“ Abia am aşteptat să ajung înapoi în puşcărie să le spun şi colegilor: „Domnilor, vă aduc o veste extraordinară: A murit Stalin!“. A fost o tăcere de mormânt pentru câteva secunde, apoi toţi au început să urle! La puţin timp, am fost achitat şi, cu mari intervenţii, am revenit la „Naţional“, dar nu terminasem încă Institutul. Colegii pe care-i lăsasem eu erau deja absolvenţi.

V-aţi găsit liniştea.
Pentru puţin timp. După revoluţia din Ungaria, din ’56, în fiecare întreprindere au fost date nişte exemple negative. De la Teatrul Naţional, eu eram exemplul negativ. Trebuiau luate nişte măsuri preventive împotriva unor virtuali oponenţi ai regimului, iar eu eram cel mai duşmănos element din Teatru. Securistul teatrului şi cu şefa de cadre m-au luat în primire. Aşa că am fost trimis la Craiova, în echipă cu Vlad Mugur, cu Gheorghe Cozorici, Amza Pellea, cu Titi Rucăreanu unde am jucat două roluri destul de importante. Dar şi acolo eram ca o oaie neagră. Într-un concediu, mi-au scos bagajele din camera unde stăteam şi mi le-au pus într-o cabină la teatru, unde mi le-au mâncat şoarecii. M-am întors la Bucureşti, unde am făcut un memoriu şi, din nou, m-am angajat la „Naţional“. De atunci, n-am mai plecat de acolo. Am jucat, an de an, în zeci de piese, în filme, în spectacole TV. Aceasta a fost viaţa mea, o luptă continuă pentru a fi pe scenă. De asta sunt mâhnit acum, că nu mai pot urca din nou.

CV: O viaţă dedicată teatrului
Numele:
Alexandru Matei
Data şi locul naşterii: 25 decembrie, 1927, Agăş, judeţul Bacău
Starea civilă: căsătorit cu Paula Matei
Studiile şi cariera:
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1954, deşi începuse facultatea la Iaşi, în anul 1948.
S-a numărat printre muncitorii care au săpat tunelul de la Bumbeşti-Livezeni.
A jucat în zeci de piese pe scena Teatrului Naţional din Craiova, a Teatrului Dramatic „Fani Tardini“ din Galaţi sau a Teatrului Naţional din Bucureşti, alături de legende ale teatrului precum Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Finţi sau Florin Piersic.
A primit nenumărate premii şi decoraţii pentru meritele sale artistice, printre care Ordinul „Meritul Cultural“, clasa a IV-a (1967), sau Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Ofiţer (2004.).
Locuieşte în: Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: