INTERVIU Lamia Beligan, actriţă: „Mi-a lipsit afecţiunea părinţilor în copilărie“

INTERVIU Lamia Beligan, actriţă: „Mi-a lipsit afecţiunea părinţilor în copilărie“

Lamia Beligan îi arată reporterului „Weekend Adevărul" că e o mare actriţă FOTO: Eduard Enea

Actriţa Lamia Beligan (47 de ani) vorbeşte despre frumuseţea şi greutatea de a face parte dintr-o familie mereu în lumina reflectoarelor. Şi despre toate provocările pe care le aduce numele „Beligan“.

Ştiri pe aceeaşi temă

La 23 august 1973, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a sărutat-o pe mica Lamia Beligan pe obraz şi a primit florile pe care aceasta fusese însărcinată să i le ofere. În acea zi împlinea 7 ani. Lamia Beligan a fost mereu foarte aproape de centrul atenţiei, doar că puţin mai în spate: mai întâi a vrut să fie balerină – îşi improviza singură un tutu şi dansa –, dar n-a fost balerină. Apoi a vrut să fie actriţă, dar a fost nevoie să dea admitere de trei ori la facultate. Tatăl său, maestrul Radu Beligan, era director al Teatrului Naţional Bucureşti. Asta n-a ajutat-o cu nimic. Aşa că Lamia Beligan a lucrat curier la APACA timp de doi ani. Apoi, Lamia Beligan s-a angajat la Teatrul Naţional din Craiova şi a locuit acolo, în Teatru, timp de şase ani. A vrut să fugă de-acasă. Acum, Lamia Beligan este actriţă şi poate să se recomande mai uşor cu prenumele său decât cu numele. În plus, prenumele ăsta mai are şi o poveste aparte.


„Weekend Adevărul“: De unde vine acest prenume, Lamia?
Lamia Beligan:
Lamia e un personaj mitologic cu conotaţii nu tocmai pure. Lamia era o femeie foarte frumoasă de care Zeus s-a îndrăgostit. Hera, geloasă fiind, i-a ucis copiii. Lamia s-a refugiat într-o peşteră şi, la rândul ei, geloasă pe celelalte mame, le omora copiii ca să-i mănânce. Fiind mereu la pândă, nu putea să doarmă. Lamia e simbol al geloziei femeii fără copii. În lumea arabă, Lamia e un nume foarte folosit. Înseamnă „Cea care străluceşte“. Pe de altă parte, are legătură şi cu Lilith, prima soţie a lui Adam, femeia care nu s-a supus bărbatului. Dar mă mai cheamă şi Mihaela.

 

Are „Meritul Cultural“

Numele: Lamia Mihaela Beligan
Data şi locul naşterii: 23 august 1966, Bucureşti
Stare civilă: căsătorită cu Cristian Hadji-Culea
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea Naţională de Teatru şi Artă Cinematografică în 1990, la clasa lui Ion Cojar.
În perioada 1990-1996, a fost angajată a Teatrului Naţional din Craiova.
A colaborat cu Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon şi Teatrul Naţional din Bucureşti şi, în prezent, joacă la „Naţional“ şi la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
A jucat, printre altele, în filme precum „Baltagul“, „Tandreţea lăcustelor“, „Cui i-e frică de Virginia Wolf“ şi în serialul de televiziune „La urgenţă“.
Premii:
Premiul de interpretare pentru rolul Gwendolline din comedia muzicală după piesa „Bună seara, domnule Wild“, la Festivalul Internaţional de la Liverpool, 1990
Leul de Argint pentru rolul Martei din filmul „Hotel de lux“ în regia lui Dan Piţa.
Premiul Fundaţiei „Silvia Popovici“ pentru cea mai bună actriţă a anului 1998.
Medalia Meritul Cultural conferită de preşedintele României, Ion Iliescu.
Locuieşte în:  Bucureşti.

 

V-aţi născut pe 23 august.
Confirm.

În comunism, erau manifestaţii de ziua dumneavoastră, erau parade.
Mi-aduc aminte că am fost o singură dată. Aveam 7 ani şi am fost în grupul de pionieri care-i dădea flori tovarăşului Ceauşescu. M-a sărutat pe obraz! Cineva mi-a spus că nu trebuie să mă mai spăl o săptămână.

Se făcea o selecţie riguroasă? Pionierii pe care-i întâlnea tovarăşul trebuia să aibă ochi albaştri, să fie înalţi, cu statut social?
Asta cred că-i deja legendă, nu cred.

Altminteri, mergeaţi ca spectator la paradă?
Nu cred, nu-mi aduc aminte. Era o acţiune organizată de şcoală, la care eram obligaţi să participăm. Era o surescitare, dar nu realizam eu conotaţia politică a acţiunii. Ştiu că trebuia să fim curaţi, aranjaţi, cu fundiţe, bentiţe, pampoane.

„Îmi improvizam un tutu şi dansam“
Aţi făcut liceul de coregrafie. De ce n-aţi continuat?
Da, am făcut Liceul „George Enescu“ din Bucureşti. Eram în clasa a III-a când am intrat la Coregrafie. L-am întrerupt din cauza unui accident stupid care a curmat posibila mea carieră de balerină. Am căzut, am făcut apă la genunchi şi nu s-a mai putut. Ulterior, m-am mutat la Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“ (n.r. – azi, Şcoala Centrală).

De ce Coregrafie?
Îmi plăcea să dansez, eram balerina casei şi, de câte ori aveam invitaţi, îmi improvizam un tutu şi dansam. Aşa că părinţii au luat decizia de mă înscrie la liceu. Ei au descoperit că am bucuria de a dansa şi că nu ratam niciun moment să mă manifest în sensul ăsta: dansam, improvizam. Mi-au încurajat această vocaţie, ceea ce m-a ajutat foarte tare. Chiar dacă n-am avut o carieră de balerină, m-a ajutat să am o anumită ţinută, o anumită eleganţă a mişcării. Dansul te-nvaţă să-ţi porţi trupul într-un anumit fel.

Aţi avut vreun spectacol?
Făceam practică la Opera Română. Ţin minte că în „Frumoasa din pădurea adormită“ trebuia să fim foarte mulţi pe scenă. Era mare lucru că urcam şi noi pe scenă, chiar dacă făceam figuraţie. Aveam sentimentul că se întâmplă ceva important.

Moş Nicolae îi răspundea la scrisori
Dar ce hobby-uri aveaţi? Eraţi, de pildă, colecţionară?
În vremea aceea, am colecţionat reviste de balet. Primeam din străinătate publicaţii cu mari dansatori ca Galina Ulanova, ca Maia Pliseţkaia, cu scene din balete celebre. Aveam prieteni în Franţa care-mi trimiteau.

Scriaţi scrisori?
Scriam, da. Primele mele scrisori au fost către Moş Nicolae. Am crescut în acest cult al sărbătorilor de iarnă. Iar Moş Nicolae îmi şi răspundea. Şi nu era scrisul mamei sau al tatălui, pentru că le cunoşteam scrisul amândurora.

Ce-i cereaţi?
Pantofi de balet, poante.

„Lăsaţi-l în pace pe tata!“
Călătoreaţi în străinătate?
Eu am călătorit cu părinţii mai mult decât fraţii mei. Aşa s-a-ntâmplat. Tata pleca în turnee cu spectacolele. În timpul reprezentaţiilor, stăteam în culise, eram un copil de teatru. Urmăream tot ce se întâmpla cu sufletul la gură. Ţin minte când eram în culise odată, iar tata juca „Prizonierul din Manhattan“, de Neil Simon. La un moment dat, el se trezea cu o găleată de apă în cap. Eu am fost aşa de şocată – pentru mine era tata! – încât am ţâşnit din culise şi-am început să ţip: „Lăsaţi-l în pace pe tata!“.

Dar dumneavoastră nu aţi avut un rol mai mic?
Am avut în „Richard al III-lea“. Intram pentru câteva minute la scena înmormântării. Acolo am apărut prima oară în scenă, dar primul meu rol în teatru a fost când aveam 12 ani. Regizorul Ion Cojar m-a distribuit în „Însemnările unui necunoscut“, după Dostoievski. Dar teatrul nu m-a fascinat atât de tare ca acum. Era o emoţie aparte, însă eu eram încă legată de dans. Ion Cojar mi-a devenit apoi profesor la Institutul de Teatru.

„Eram un copil stângaci, timid“


Nu l-aţi avut drept model pentru alegerea carierei pe tatăl dumneavoastră? Nu v-a atras teatrul în copilărie?
Eu eram un copil stângaci, timid, nu cu foarte multă încredere în sine. Nu eram un copil curajos, ci foarte emotiv – de-aia, poate, mi-a fost frică de profesia asta. Prin dans îmi era mai uşor să mă exprim. Părinţii n-au încercat niciodată să-mi stimuleze încrederea în mine. „Eşti cea mai grozavă“ nu am auzit de la ei. Era copleşitor şi faptul că aveam o ascendenţă destul de ilustră – tata era o mare pesonalitate, mama (n.r. – Marica Beligan) făcuse Conservatorul de Arta Dramatică la Bruxelles înainte să vină şi să se stabilească în România. Erau doi oameni cu personalităţi puternice, aveau cariere în care investeau foarte mult timp.

Aşadar, petreceaţi mai puţin timp împreună.
În general, în viaţa mea de copil, am petrecut destul de puţin timp cu părinţii – în sensul unui timp de calitate, în care chiar să fim unii cu alţii. Totul era pe fugă. Mi-a lipsit afecţiunea părinţilor în copilărie şi prezenţa lor afectivă. A fost stranie copilăria mea. Rece. Cu momente frumoase, de bucurie, dar puţine în economia unei copilării.

„Totul era pe viaţă şi pe moarte“
Dar e o anume lecţie pe care-aţi ţinut-o minte?
Mi-aduc aminte că mama-mi spunea că, orice s-ar întâmpla, să nu-mi vând niciodată sufletul. „Ai grijă de sufletul tău!“, îmi spunea adeseori. Se pot întâmpla multe lucruri în viaţa unui om, dar sufletul nu trebuie să fie pângărit.

De ce v-aţi dus la Teatru?
Din nevoia mea de a comunica, de a dărui, de a-mi depăşi timiditatea. De a mă descoperi pe mine prin ceilalţi şi de a înţelege mai bine pe celălalt. Am ales meseria asta dintr-o mare nevoie. Cred că aveam – şi încă am! – un potenţial mare în ce priveşte nevoia de a dărui. Se cerea cheltuit. Cu timpul, când am avut primele mele izbânzi profesionale, lucrurile s-au legat, am început să descopăr bucuria acestei meserii. La început, poate din cauza timidităţii, eram destul de încordată. Nu mi-a fost uşor să fiu actriţă. Totul era pe viaţă şi pe moarte. Pentru orice rolişor pe care-l aveam. Dar asta e o abordare greşită: profesia noastră se face cu bucurie, cu relaxare. La început, eu eram extrem de rigidă, voiam să demonstrez că pot.

Voiaţi să vă demonstraţi dumneavoastră sau celorlalţi?
Celorlalţi! Eram atât de obsedată de impresia pe care o fac, atât de speriată să nu dezamăgesc, să nu ratez, mi-era frică de eşec! Această frică îmi anihila persoana. Dar trebuie să ştii măsura lucrurilor, pentru că, în loc să devină constructive, aceste emoţii te fac să rămâi blocat. La un moment dat, îţi trebuie şi o anumită inconştienţă. Te arunci şi nu-ţi pui problema că ai putea să fii ridicol. Eu am un simţ al ridicolului poate prea dezvoltat. Cred că sunt mult mai liberi oamenii care nu-şi pun problema asta.

„Tata a ajutat mult mai mulţi oameni din afara familiei“


Erau destul de multe privaţiuni înainte de ’89. Ce v-a afectat cel mai mult?
Depinde ce-nţelegem prin privaţiuni. Poate că din punct de vedere material am avut mai puţine decât alţii, deşi pentru toţi a fost o perioadă grea. O frustrare pentru generaţia mea era faptul că nu aveam acces la informaţii, la cărţi, ziare, reviste, filme şi la lucruri absolut necesare traiului. Cea mai mare privaţiune era totuşi aceea a libertăţii.

Tatăl dumneavoastră era, înainte de ’89, o persoană importantă şi din punct de vedere politic. Eraţi privilegiată între prieteni?
Nu, am avut prieteni din toate categoriile sociale. Tatăl meu a acceptat să facă parte din Comitetul Central, dar el nu făcea parte activ din viaţa politică. Mergea când şi când la şedinţe şi se folosea de poziţia asta ca s-ajute teatrul şi oameni. Ştiu foarte mulţi oameni pe care i-a ajutat. Nu ştiu să fi făcut rău cuiva. El nu era un om politic, era un artist care, făcând parte din Comitetul Central, avea nişte avantaje. Puteam, de pildă, să facem comandă la nu-ştiu-ce nes. Lucruri minore. Pe de altă parte, tata avea autoritatea de a permite să fie jucate nişte piese care în mod normal nu s-ar fi jucat. Şi erau piese deloc comode pentru regimul de-atunci. Atunci când a putut s-ajute un om, a făcut-o. Cred că a ajutat mult mai mulţi oameni din afara familiei decât din familie. Paradoxal. Pare greu de crezut, dar lucrurile aşa au stat: i-a fost mai uşor să-i ajute pe alţii decât pe noi.

Aveaţi un cerc de prieteni anume?
Prietenii mei erau colegi de şcoală, din cartier, oameni simpli. Chiar erau foarte puţini din zona asta „high-life“. Am fost atipică, pesemne, din punctul ăsta de vedere. Gaşca noastră golănea, mergeam la „ceaiuri“, ne purtam firesc.

Ascultaţi Led Zeppelin sau The Beatles?
Îmi plăceau Beatles, Janis Joplin, Bob Dylan, Leonard Cohen, Simon and Garfunkel. Dar şi Bee Gees, Scorpions, Boney M. Aoleu! Pe vremea mea erau Boney M! Mai ascultam, datorită mamei mele, care venea din zona francofonă, Jacques Brel, Charles Aznavour, Juliette Gréco, Marie Laforêt, Dalida.

Făceaţi rost de discuri de la prieteni sau îi ascultaţi şi la Europa Liberă?
Eu nu ascultam Europa Liberă. Cred că tatăl meu şi cei din familie mai ascultau.

Una din două

Dostoievski sau Tolstoi?
Dostoievski.
Gheorghe Dinică sau Ştefan Iordache?
Iordache.
„Egoistul“ sau „Lecţia de violoncel“?
„Lecţia de violoncel“.
Obama sau Putin?
Obama.
„Baltagul“ sau „Ion“?
„Ion“.
Caragiale sau Ionesco?
Ionesco.
Ziare sau TV?
Ziare.
Dans contemporan sau clasic?
Clasic.
Dramă sau comedie?
Dramă.
Teatru sau film?
Teatru.

Respinsă la Teatru de două ori. „M-am angajat curier la APACA“


Cu ce v-aţi dus la admitere la Teatru?
Am avut mai multe poezii, între care preferata mea era de Federico Garcia Lorca. În etapa a II-a, am avut o povestire scrisă de Mircea Diaconu, iar apoi  monologul Julietei din scena Balconului – am luat 10 la monolog. Am intrat în ’86, în al treilea an. Am dat de două ori şi am fost respinsă. Abia a treia oară am intrat.

Ce-aţi făcut în cei doi ani?
Am muncit. M-am angajat curier la APACA. Nu glumesc. Vezi? Mitul ăsta cu copiii răsfăţaţi... Voiam să-mi câştig banii mei.

Curier?
Duceam tot felul de hârtii. Ţin minte şi-acum oroarea cu care mă trezeam dimineaţa. Iarna se lumina târziu, dimineaţa era frig în casă pentru că nu era presiune la gaze, n-aveai nici apă să te speli, iar drumul până la APACA era un coşmar. Nu m-a obligat nimeni să mă angajez, asta am ales eu. Lucrând acolo, aveam acces la anumite 0biecte care nu erau pe piaţă, pentru că lucram pentru străinătate.

Aţi legat prietenii cu doamnele de-acolo?
Da. Şi în general leg prietenii cu oamenii destul de repede. Am această curiozitate de a cunoaşte oamenii – face parte, cred, din profesia mea. Eu cred că ar trebui să fim mai atenţi la oamenii din jur. Într-un sens profund uman şi creştinesc. Niciun om n-ar trebui să treacă prin viaţa noastră ca şi când n-ar fi existat, fără să ne lase ceva. Indiferenţa e ceva îngrozitor! Chiar şi oamenii care vin şi-ţi fac un serviciu în casă n-ar trebui să rămână nişte străini pentru tine. Ar trebui să fim fraţi cu toţii.

„Ştim noi dacă are talent? Sigur a avut pile!“
Aţi avut dificultăţi pentru că sunteţi fiica unui om deja celebru?
Fireşte c-am avut dificultăţi. Când ai un tată atât de celebru, iubit de public, un om atât de charismatic, e puţin greu. Dar eu nu m-am gândit că asta e o problemă. Mi s-a părut că pot să exist independent de persoana lui. Singurele momente când am resimţit povara numelui meu au fost atunci când ceilalţi, prin atitudinea lor, m-au făcut să simt asta. Considerând aprioric că sunt o anexă. Dacă-ţi pune cineva eticheta „fata lui“, ţi-a anihilat orice şansă. „Ştim noi dacă are talent? Sigur a avut pile!“ Întotdeauna e o umbră de circumspecţie, de îndoială. În mod normal, ar trebui să-i privim pe ceilalţi cu deschiderea inimii unui copil: fără preconcepţii. Or, chiar şi cei inteligenţi dintre oameni, când eşti copilul unei personalităţi, pot funcţiona în clişee. Dar asta a fost o provocare pentru mine, să depăşesc acest clişeu. Cred că e foarte grav şi periculos când se pun astfel de ştampile. E ca atunci când părintele tău a făcut un lucru rău şi tu devii obiectul urii fără să ai vreo vină. Pentru simplul fapt că persoana care urăşte nu ştie să facă diferenţa. Nu ar trebui amestecate lucrurile. Dar e greu, suntem oameni. Şi, fiind oameni, greşim, avem slăbiciuni.

Formalismul jignitor
Vi s-a-ntâmplat să vi se spună „Chiar ai talent, nu m-aşteptam!“?
Da, mi s-a-ntâmplat. Dar important e cel care-ţi spune să fie sincer. Detest ipocrizia, şmecheria. Când mi-a spus cineva din toată inima, mi-a mângâiat sufletul. Când am simţit că-i o chestie formală, am fost jignită. Formalismul mă jigneşte.

Aţi fost „golan“ în Piaţa Universităţii?
Era o anumită emulaţie în Piaţa Universităţii. Erai stârnit de curajul, de entuziasmul, de determinarea acelor oameni care voiau, într-adevăr, să se schimbe ceva. Ştiu c-am fost extrem de impresionată de ceea ce i s-a întâmplat unui bun şi drag prieten, Dragoş Pâslaru. Între timp, el a devenit monah la Schitul Pătrunsa. Am fost şocată de modul bestial în care a fost lovit. Am fost la el după multă vreme. Cred că omul poartă cu sine ceea ce va deveni. Întâmplările, mai ales cele dramatice, te pot ajuta să te descoperi într-un mod nebănuit. Momentele de criză duc la marile revelaţii, duc la o descoperire mai adâncă.

„Întotdeauna mi-am dorit să fug de-acasă“
Aţi fost angajată la Teatrul Naţional din Craiova. Cum sunt oltenii?
Din ’90 până în ’96. Am plecat la Craiova la început cu teamă şi cu o durere că plec. Dar a fost spre binele meu. Oltenii sunt aprigi, mândri, orgolioşi. Au o anumită trufie. Eu m-am simţit bine în teatrul din Craiova, eram ca o familie. Dormeam în Teatru, trăiam în Teatru.

Cum aşa?
N-aveam locuinţă în Craiova şi nici nu mi-am dorit. Emil Boroghină, directorul de-atunci, transformase în dormitoare câteva dintre cabine. Practic, trăiam în Teatru. Am prins o perioadă de efervescenţă a Teatrului Naţional din Craiova. Am lucrat foarte mult şi mi-a prins foarte bine: m-am desprins de familie, am fost pe picioarele mele. Eu întotdeauna mi-am dorit să fug de-acasă. Au fost anii poate cei mai frumoşi, aceia ai tinereţii, în care eram nebuni, pierdeam nopţile, ascultam muzică, beam, vorbeam despre teatru, eram toţi la un loc.

Ce citiţi?
Tot felul de cărţi. Cred că scriitorii ruşi sunt cei mai mari scriitori ai lumii. Ruşii sunt un popor paradoxal. Au dat imenşi artişti, genii,  dar şi monştri! După părerea mea, cea mai mare literatură a lumii e literatura rusă. În ultima vreme am recitit „Tunelul“, de Ernesto Sabato, care-i unul dintre autorii mei preferaţi. Şi pe Gabriel García Márquez îl iubesc.

 „Reţeta de cretinizare a populaţiei“


Ce regizor român vă plăcea înainte de ’89?
Dan Piţa, ale cărui mari filme au fost făcute înainte de Revoluţie. Dar îmi plăceau şi Mircea Veroiu, şi Andrei Blaier. Exista o poezie în filmele lor, ceva ce s-a pierdut. Paradoxal, libertatea de după Revoluţie a luat ceva.

Ce-a luat libertatea?
Unii n-au putut să înţeleagă această noţiune care e extrem de complexă şi are conotaţii foarte adânci. Fiecare e liber să aibă o definiţie personală a libertăţii. Suprarealistul Salvador Dali era de părere că, pentru a liber, trebuie să fii puţin multimilionar. Pentru Nietzsche, libertatea este puterea de a spune „Nu!“. Alţii pot spune că a fi liber înseamnă a avea tot ce vrei atunci când vrei. Pe de altă parte, un proverb grecesc spune că, atunci când zeii vor să-l pedepsească pe om, îi trimit tot ce vrea. Din punctul meu de vedere, libertatea înseamnă a nu avea piedici în calea dragostei. E luxul de a-ţi pune oricând sufletul pentru aproapele tău.  Dar libertatea, aşa cum e înţeleasă de anumiţi oameni, poate fi nocivă. Dacă dispare orice fel de cenzură, dacă ţi se pare că te poţi purta în orice fel, dacă tu crezi că puterea pe care ţi-o dă banul îţi permite să vorbeşti orice. Trebuie să existe nişte limite pe care ar trebui să le impună bunul-simţ, nu o instituţie. E nevoie de o anumită nobleţe.

Vă supără televizorul?
Sunt supărată pe prostul gust şi pe vulgaritatea care-au inundat sticla. Sunt supărată pe faptul că trăim într-o lume a valorilor inverse, o lume în care mitocănia şi grosolănia se impun ca modele.

Nu e foarte obositor să mergeţi atât prin ţară cu „Lecţia de violoncel“?
E obositor, dar e şi foarte plăcut. Pentru că oamenii ne aşteaptă şi ne primesc cu atâta dragoste. Pentru ei e un eveniment că vine un teatru din Bucureşti. E o sărbătoare pentru ei. Fac efortul de a da destul de mulţi bani pe bilet şi vin cu bucurie să celebrăm teatrul împreună. La Arad, spre exemplu, s-a aplaudat o jumătate de oră. E copleşitor şi emoţionant că ne primesc în acest fel. E de-a dreptul onorant. Într-adevăr, este obositor, dar toate lucrurile importante se fac cu jertfă.

Spuneaţi că tatăl dumneavoastră e workaholic.
Chiar e dependent de muncă! Toată viaţa a fost aşa. Nu-şi poate imagina viaţa fără să muncească. Iar asta e minunat.

Lamia Beligan despre Marius Manole

„Marius Manole e chiar un actor minunat. E liber, are foarte multă experienţă pentru vârsta lui, ceea ce-i dă o relaxare şi o uşurinţă extraordinară. Spre deosebire de mulţi colegi, joacă enorm, are o putere de muncă uriaşă şi a căpătătat un soi de antrenament. E un actor extrem de riguros şi de implicat. Niciodată n-o să facă un lucru cu jumătate de măsură. Eu am învăţat foarte multe de la el. M-a ajutat mult, e un partener de nădejde. E cald, e generos, te face să te simţi bine lângă el. Marius e un om viu şi îl face şi pe celălalt să se simtă viu. Astfel de oameni sunt o bucurie.“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: