Nu numai iubitorii de teatru, ci orice ins interesat cât de cât de lumea în care trăieşte ar trebui să-şi noteze în agendă luna octombrie, atunci când va avea loc la Teatrul Bulandra premiera noului spectacol al lui Andrei Şerban, „Omul cel bun din Seciuan“ după Bertolt Brecht. Orice revenire a marelui regizor de origine română pe scenele bucureştene (sau de la Cluj ori Sibiu) este în sine un eveniment, dar acum se pare că vom asista la un spectacol mai mult decât excepţional, aşa după cum au dovedit repetiţiile cu public desfăşurate săptămâna trecută la Sala Toma Caragiu.

„Work in progress“

Evident, nu am avut de-a face cu spectacolul final: luminile, decorurile, costumele, aspectele tehnice sunt încă nefinisate. Până la premiera din toamnă, cu siguranţă, multe dintre soluţiile scenice se vor contura mai precis, vor căpăta mult-dorita formă perfectă. De exemplu, pe parcursul celor patru zile de repetiţii deschise s-a impus ideea machiajului actorilor, pe linia „detaşării“ brechtiene, la rândul ei inspirată din teatrul oriental (chinez şi japonez), machiaj la care se caută încă formula optimă. Cu toate acestea, concepţia spectacolului – atât ca „filozofie“ a sa, cât şi din punct de vedere al montării regizorale, al aspectelor pur teatrale – este evidentă deja, extrem de bine structurată, şi are o claritate de cristal.

Nu numai conceptul spectacolului impresionează, însă, ci şi jocul propriu-zis al actorilor, dăruirea de care Andrei Şerban i-a făcut să fie capabili (orice mare regizor este şi un mare regizor de actori – vezi în cinema Bergman, Antonioni, Elia Kazan, L. Pintilie şi mulţi alţii –, iar Andrei Şerban nu face excepţie). De altfel, repetiţiile propriu-zise care au precedat „şnururile“ de care vorbim nu au durat decât trei săptămâni, ceea ce face cu atât mai mare performanţa tuturor celor implicaţi.

Revelaţia Fasolă

Mai ales în a doua parte a spectacolului, atunci când „mecanismul“ vizat de autor se pune definitiv în mişcare şi capătă conturul dorit, interpreţii păreau a fi uitat că-i vorba doar de repetiţii (întrerupte, câteodată, de vocea regizorului din stal, care corecta imperfecţiunile mai grave) şi se purtau nu numai ca şi când ar fi luat parte la spectacolul propriu-zis, dar şi ca şi cum ar fi trăit personajele respective (ştiu, poate contrar „detaşării“ brechtiene, dar contează?).

Din excelenta distribuţie îi remarcăm pe: actorul total Vlad Ivanov (interpret a două personaje contrarii, ca şi ceilalţi cântă şi dansează cu o poftă rară), revelaţia Alexandra Fasolă (deţinătoarea Premiului UNITER pe anul trecut pentru „Yentl“), actriţe din trupa de la Bulandra rar distribuite în ultima vreme precum Manuela Ciucur sau Mirela Gorea, veterana Rodica Mandache (intrată doar de o săptămână în echipă, pentru a suplini îmbolnăvirea altei actriţe), planturoasa Daniela Nane adecvată perfect rolului. Mai toţi interpreţii joacă cel puţin două personaje şi sunt folosiţi şi în secvenţele colective, când regizorul completează cu măiestrie spaţiul de joc.

Nicio ţară pentru profeţi

Andrei Şerban a mai montat acest text al lui Brecht, „Omul cel bun din Sîciuan“ (modificat acum în „Seciuan“, probabil pentru a evita grafia greşită „Sâciuan“, pe care deja am văzut-o pe ici-colo), la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în anul 1968, cu puţin înaintea plecării sale din ţară, cu sprijinul lui Ellen Stewart, plecare atât de benefică viitoarei sale cariere internaţionale. Regizorul s-a întors în primii ani ‘90 la Bucureşti, doar pentru a suporta batjocura imundei şi bolnavei societăţi româneşti de după Revoluţie, aşa cum se întâmplă dintotdeauna cu mai toate valorile noastre, aproape exclusiv recunoscute doar în străinătate.

Totuşi, Andrei Şerban a revenit în anii 2000 în România, pentru a lucra mai mult pe scenele transilvane (Cluj şi Sibiu), oferind publicului şi câteva capodopere, în primul rând magnificul „Unchiul Vanea“ cu actorii maghiari de la Teatrul de Stat din Cluj. Acum, probabil cel mai important artist român în viaţă, după dispariţia lui Liviu Ciulei, revine la sala Grădina Icoanei pentru a relua acest text clasic al lui Brecht. Întrebarea este: de ce? De ce Brecht şi nu altceva? De ce acest text al germanului şi nu altul?

Epoci instabile

Regizorul spune că a ales să reia textul brechtian tocmai datorită similarităţii momentelor istorice în care se nasc cele două montări, la distanţă de, iată, 45 de ani, adică aproape o jumătate de secol. Şi sfârşitul anilor ’60 era perceput ca o perioadă tulbure, instabilă, cu echilibrul alterat, iar despre cea pe care o trăim acum ce să mai vorbim? Şi ne referim în primul rând la deriva ideologică, la aşa-numita criză a valorilor, la lipsa identificării unui mod coerent de funcţionare a societăţii, aşadar la percepţia generală a unei crize majore, nu doar la o oarecare factologie istorică sau la evenimente punctuale.

Când oare au stat, însă, lucrurile altfel pentru lumea modernă? Poate doar, într-un sens, în anii ’70, anii de „după Revoluţie“ (de după agitaţii sixties, deci ani oarecum mai obosiţi şi mai stabili). Anii ’80 au adus incertitudini majore, rezultate în mod fericit în prăbuşirea „Imperiului“ comunist „al Răului“. În schimb, deceniile de după 1990 au văzut alte probleme şi crize, reflexe ale unui „sfârşit al istoriei“ din ce în ce mai îndepărtat.

Spirala crizei

Andrei Şerban potenţează sugestiile textului brechtian şi instrumentează situaţiile imaginate de dramaturg pentru a lansa un teribil avertisment asupra autodistrugerii lumii contemporane, asupra esenţei suicidare a civilizaţiei occidentale, asupra nocivului „road to nowhere“ în care ne-am încadrat. Pe lângă forţele metafizice, impersonale care distrug, destructurează lumea, intervin şi acţiunile mai mult sau mai puţin conştiente ale omului, cu alte cuvinte ne-o facem şi cu mâna noastră (vezi şi viziunea mai abstractă, dar în acelaşi sens a regizorului maghiar Béla Tarr în „Calul din Torino“).

Cuvântul de bază al ultimilor ani nu este altul decât „criza“, aflată mai mult sau mai puţin justificat pe buzele tuturora, de aici apelul la piesa lui Brecht, text aparent doar cu o puternică dimensiune socială. Într-adevăr, suntem fiinţe primordial materiale, prin urmare începutul dezastrului este dat întotdeauna de cauze economice (catastrofa Revoluţiei Franceze a plecat în primul rând de la nevoia de pâine şi imposibilitatea de a mânca cozonac, conform stupidei apocrife atribuită în mod răuvoitor Mariei Antoaneta). Spirala, cel puţin pentru nefericitul secol XX, este următoarea: criză financiară – criză economică – criză socială – criză politică – criză ideologică – criză militară; funcţionează în orice societate la fel şi este foarte greu de evitat.

Adevărata artă de stânga

La începutul anilor ’90, spirite mai lucide profetizau, peste un oarecare timp, reîntoarcerea la arta şi gândirea de stânga, ceea ce pe atunci părea o idee aberantă. Iată că lucrurile se întâmplă acum, favorizate de îndepărtarea în timp de tragica experienţă comunistă şi de acutizarea problemelor economice şi sociale de care vorbeam. În cazul lui Brecht, însă, nu este vorba de vreun text tezist, ci de piese esenţiale pentru istoria teatrului modern (dramaturgul nu a avut, totuşi, până acum o soartă prea fericită pe scenele româneşti, în niciun caz cea pe care o merita valoarea sa).

Brecht şi-a scris „Omul cel bun din Sîciuan“ la finele anilor ’30, adică exact în anii de apogeu al spiralei de care vorbeam şi care, plecând de la crahul din 1929, a condus la devastatorul război mondial. Textul este surprinzător şi ingenios, cu un côté ludic, chiar parodic. Trei zei coboară pe pământ pentru a căuta măcar un singur om bun şi a tăia astfel din avântul „marxiştilor“, care reclamă imposibilitatea trăirii după preceptele divine, prin urmare lipsa de fond a acestora. Îl găsesc în persoana prostituatei Şen Te, căreia îi oferă drept recompensă o sumă mare de bani şi îi cer să continue să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi propria viaţă.

Osmoza bine-rău

Este cerinţa care o va tortura şi care va duce, în cele din urmă, la scindarea personalităţii lui Şen Te. Pentru a rezista felului în care este sfâşiată de cei care profită de bunătatea ei – o adunătură de oameni fără căpătâi (reminiscenţe din „Opera de trei parale“; situaţia te duce cu gândul şi la „Viridiana“ lui Buñuel), plus logodnicul ei, un aviator ratat care nu o merită – şi pentru a-i asigura un viitor copilului pe care-l poartă în pântece, eroina îşi inventează un necesar alter-ego, deghizându-se în „vărul“ ei Şui Ta, un individ autoritar care devine un capitalist veros, un „exploatator“.

Binele şi răul se află în fiecare dintre noi, oricare dintre noi poate deveni, constrâns de necesităţile materiale, de imposibilitatea de a trăi altfel, un exploatator al celorlalţi („homo homini lupus“, dar motivaţia acestei realităţi este dată de conflictul economic, conform liniei de gândire marxistă căreia dramaturgul german i se afilia). Este mesajul lui Brecht, pe care Andrei Şerban îl potenţează, prin mijloace teatrale, până la paroxism şi, în plus, îl actualizează la situaţia noastră prezentă: „Seciuan e Bucureşti“, sunt cuvintele cu care se încheie cântecelul final.

Galin, Fasolă, Ularu

Dacă Alexandra Fasolă este excelentă ca ingenuă, perfecţionând partea lui Şen Te (toposul „prostituata sfântă“), în schimb lucrul cu versata Ana Ularu (variantă de distribuţie pentru rolul principal) a exploatat latura întunecată a personajului, actriţa excelând în interpretarea părţii lui Şui Ta (la Piatra Neamţ, acum 45 de ani, personajul titular era interpretat de Carmen Galin).

Revelaţia identităţii dintre Şen Te şi Şui Ta trece neobservată atât de oameni, cât şi de zei, bucuroşi că şi-au regăsit „omul bun“. Într-o teribilă imagine finală, sfânta Şen Te, „omul cel bun din Sîciuan“, apare „răstignită“ între beţe de bambus (aceleaşi beţe care delimitau până atunci spaţiul de joc, conform teoriei „spaţiului gol“ a lui Peter Brook), imagine care aminteşte de un cadru iconic din filmul „La notte di San Lorenzo“ al Fraţilor Taviani.