Ştefan Iordache, actorul care a copilărit în Rahova şi a murit de Ziua Crucii. Marele lui regret a fost că n-a avut copii

Ştefan Iordache, actorul care a copilărit în Rahova şi a murit de Ziua
Crucii. Marele lui regret a fost că n-a avut copii

Ştefan Iordache (1941-2008)

14 septembrie 2008. Într-un spital din Viena, Ştefan Iordache murea la vârsta de 67 de ani. Absurd şi aproape din senin, vestea a lovit ca un trăsnet. Ştefan Iordache, Prinţul negru, Hamlet, Richard al III-lea, dispărea pentru totdeauna, în ziua Sfintei Cruci, undeva în Austria, departe de casa lui de la Gruiu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Au trecut de atunci şapte ani. La un an şi jumătate (fără o zi), soţia lui Michaela Tonitza-Iordache, a plecat şi ea, aşa cum îi promisese, într-un sfâşietor mesaj de adio, în ziua în care a fost înmormântat. „Sufletul şi viaţa mea nu m-au părăsit. Ne întâlnim curând... Ştefane, aşteaptă-mă! Fără tine n-am niciun rost. Te iubesc, Coco!”

O figură cu totul specială, un actor cu aură şi geniu, care atunci când urca pe scenă modifica timpul, spaţiul şi ritmul vieţii – iar cei care l-au văzut pe scenă pot confirma asta – Ştefan Iordache şi-a descoperit târziu dorinţa de a face teatru. Întâi a fost medicina... Medicina care pe el, la 67 de ani, n-a reuşit să-l salveze. La 16 ani, a dat la Medicină, dar a leşinat în sala de disecţie... Drumul lui era altul.

S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari şi nu şi-a negat niciodată originile.

„Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”, îi povestea el Ludmilei Paltanjoglu, într-un interviu din volumul „Regele Scamator”. „Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în ’41.” Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă.

A urmat o copilărie în care teatrul era prea puţin prezent, o copilărie petrecută pe străzile din cartier, cu jocuri nebune şi cu obiceiuri ale oamenilor simpli din aceste zone. Peste ani, avea să caute locurile acelea şi rădăcinile.

„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…”

După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi a fost muncitor. Aşa a nimerit într-o  brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea nu a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală...

„Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, mărturisea Ştefan Iordache într-un interviu.

Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să crească roşii şi cartofi... La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repete rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea...

După absolvire a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el.

„Şansa joacă un rol extraordinar în viaţa actorului! Prima mea şansă s-a numit Arturo Ui. A doua, Străinul”, povestea el într-unul din puţinele interviuri acordate. „Privind în urmă, pot spune că am avut o viaţă bogată. Mi-a plăcut să trăiesc, să exist. Am trecut prin toate stările prin care poate trece un om. Aproape că le-am căutat, mi le-am creat. Am avut şi şansa de a juca încă de la debut alături de mari actori: Ileana Predescu, Ciubotăraşu, Calboreanu, Mărutză, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Gheorghe Dinică. Dinică, deşi era la început, era deja mare. Avea doar cu doi ani mai mult decât mine, dar când treceau el sau Marin Moraru prin Institut, mă lipeam de pereţi. Nu era un gest de umilinţă, ci de speranţă. Când filmam la „Străinul“ şi mă chema la masa lui nea Fănică Ciubotăraşu, mi se părea că visez! Când am intrat la „Nottara“, nu îndrăzneam să scot o vorbă… Cum să nu mă minunez acum că Vasile Niţulescu şi Florin Vasiliu stau de vorbă cu mine. Şi ei fac parte din istoria teatrului românesc. Pe umerii lor mă sprijin eu acum. Sigur că viaţa e dură şi trebuie să dai din coate, dar cred că poţi exista şi sărutând mâna celui pe care l-ai adorat când visai să devii ca el”.

Ştefan Iordache a fost uluitor încă din primele roluri. Era unul dintre acei actori născuţi să fie actori. Iar asta a descoperit-o prima dată, fără să ştie, bunica lui, într-un episod povestit în acelaşi volum „Regele Scamator”:

„Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”

Una dintre întâlnirile majore ale vieţii lui a fost Michaela Tonitza-Iordache, pe care a cunoscut-o, la mare pe plajă, unde le-a făcut cunoştinţă... George Banu. Episodul acela a însemnat începutul unei mari iubiri, care a continuat până dincolo de mormânt. Michaela Tonitza-Iordache n-a mai vrut să trăiască după ce el a murit. Şi încet-încet, viaţa s-a sfârşit.

„Ştefan nu face decât ce vrea el, când e sigur că e bine. Chiar şi lucrurile rele tot din convingere le face. Şi asta e ceva demonic. Ne-am străduit să trăim normal şi cred că am reuşit. Ştefan este un ghem de paradoxuri: un om foarte timid, extrem de singuratic, aş spune chiar că nu e sociabil. Eu îi spun că nu are umor, iar el îmi răspunde că nu e bine să ai umor la colţul mesei, ci pe scenă”, povestea Michaela Tonitza-Iordache despre el, în „Regele Scamator”. „Acolo e rostul meu să am haz. Dacă nu am acolo, atunci e dramatic. Primim multe invitaţii la spectacole, cocteiluri, întruniri, aniversări, pe care le onorăm rar. Nu se simte bine într-o ambianţă mondenă. Şi, deşi e solitar, îi place, ca şi mie, să primim musafiri, să ne fie casa plină de oameni. Avem 20 de fini. Îşi face greu o prietenie, dar, când îşi apropie un om, îi este foarte devotat. Lipsa de sinceritate însă, de partea celuilalt, îl demobilizează. De asta spun că este şi o fiinţă vulnerabilă”.

Această vulnerabilitate se simţea întotdeauna când era pe scenă într-un mod cu totul special, dublată de o putere extraordinară. Puterea de a mişca munţii. Era vulnerabil şi terbil de superstiţios. Cei care l-au cunoscut ştiu că existau cuvinte cu desăvârşire interzise în preajma lui, iar unul dintre ele era „Macbeth”... Înainte de spectacol venea la teatru şi îşi controla atent toată recuzita, apoi juca poker american de unul singur, în timp ce repeta textul. Indiferent de faptul că-l juca a cincizecea oară... Pentru el teatrul era de o seriozitate bolnavă.

„Are voluptatea plimbărilor în aer liber. Ani de zile a făcut jogging. Pleca în Herăstrău, în fiecare dimineaţă, îmbrăcat în trening, cu căţelul nostru foxterier, Ogo”, povestea Michaela Tonitza-Iordache. „După ce a murit Ogo, de care era foarte ataşat, a renunţat la jogging, dar şi-a continuat mersul zilnic pe jos, ore întregi, singur. Pentru el e o formă de linişte. (...)

Are o răbdare fantastică. Uneori am sentimentul că e aproape demonic. Când se apucă de ceva face totul cu o meticulozitate teribilă. La ţară a construit singur o casă dintr-un grajd. A făcut schiţa, a tăiat lemne, a pus balamale, a vopsit. (...) Când repetă, intră într-un fel de cantonament. Are o grijă extremă pentru condiţia lui fizică şi psihică. Bea numai apă minerală, ia vitamine, mănâncă doar rasol. Se culcă şi se scoală la ore fixe, pe care le respectă cu stricteţe. Ştefan e un om foarte cald, dar numai când era el chef. Atunci îmi aduce o sticlă de şampanie, care ştie că îmi place, şi o bem amândoi”, îşi mai amintea ea.

Nu s-a considerat niciodată o vedetă, pentru că „nu e timp să fii vedetă” şi ironiza termenul „maestre”: „Oi fi maestru ! Asta înseamnă că sunt bătrân.” Ştefan Iordache era măcinat, sfâşiat, ardea în teatru. Pentru el, nimic nu era o joacă. „Din clipa în care am început, să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mânânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.”

Leucemia sau teatrul şi zecile de roluri de care încă ne e dor l-au făcut să ardă prea repede. Şi să moară, întâmplător sau nu, într-o zi de Înălţarea Sf. Cruci. A murit cu regretul că n-a avut copii.

„Au trecut anii ăştia... atât de repede... Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreaga lucruri, în vânt! Nu la ele ma gândesc, case, maşini, dă-le... mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu”...

Câteva versuri care-i aparţin, rezumă perfect drama şi fericirea de a fi actor, un joc de-a viaţa şi de-a moartea: „Sunt conştient că noi, actorii,/trebuie să plătim pentru acest joc permanent/ de-a viaţa şi de-a moartea./ Este ceva deasupra noastră./ Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni./ Deci poate fi şi în mine.”

Dincolo de scenă, am să mi-l amintesc întotdeauna pe Ştefan Iordache, într-o seară, în casa de la Gruiu, unde am avut şansa să merg, absolventă fiind a secţiei de Teatrologie (unde şefa de catedră era Michaela Tonitza-Iordache, care instaurase minunatul obicei să invite, la absolvire, întreaga grupă la o petrecere în curte). Se însera, îl chemase pe amicul lui Nelu Ploieşteanu, stăteau împreună pe prispa casei şi cântau...

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările