”Poate avem nevoie de asemenea nenorociri pentru ca lumea culturală să se coaguleze din nou” - a spus un istoric literar din Bucureşti la o lansare din Cluj. A povestit cum cîţiva scriitori care nu se suportau nici măcar fizic, nu au putut să stea într-o sală, au fost total de acord în ceea ce priveşte jalnicul episod de la revista Tribuna din Cluj.

Ascultîndu-l, am ajuns la două concluzii, una pesimistă şi una optimistă. Să încep cu prima, ca să pot termina cu a doua. Se pare că, oricît ne-am zbate, conu Alecu a avut dreptate cînd a spus că în perioada interbelică, oamenii erau gentlemeni: chiar dacă nu împărtăşeau aceleaşi păreri, puteau să vorbească civilizat despre opiniile lor contrare. Se suportau deci chiar fiind în aceeaşi încăpere. La Barbu Cioculescu am citit, parcă, cum discutau la o cafea Mihail Polihroniade şi Belu Zilber, unul legionar, altul comunist ”cu acte în regulă”.
Concluzia optimistă este că mai există o brumă de cinste şi solidaritate intelectual-culturală pe la noi. Dacă este vorba de nişte redactori daţi afară din motive meschine de un şef abuziv, scriitori, jurnaliştii, redactorii etc. se solidarizează, uitînd de certurile lor ce par ridicole într-o asemenea situaţie.
E puţin, e mult? Cred că e foarte mult dacă ne gîndim la chestiunea punctuală şi foarte puţin dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai generală. Cred că ar fi bine să vorbim unii cu ceilalţi, să nu ne instalăm în supărările noastre, să nu ne gîndim că suntem buricul pămîntului şi că avem, trebuie să avem dreptate mereu. În definitiv, este vorba despre condiţia intelectualului de oriunde şi oricînd: să fie deschis la părerile altora, să accepte divergenţa opiniilor. De fapt, asta e şi condiţia democraţiei. Simbolul democraţiei nu poate fi omul din colţul celălalt, ci numai şi numai omul din acelaşi colt.