O Biserică în plin şantier

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sub acest titlu publicam, la început de august 2007, o analiză la cald a moştenirii lăsate de patriarhul Teoctist, recent trecut la Domnul. Reluarea textului, la o distanţă de timp, probează actualitatea multora dintre observaţii.

Înainte de toate, încercam să lămuresc sensul „adaptării”, reclamată atunci şi acum. Or, Biserica lui Hristos este una dintre cele mai deconcertante prezenţe terestre, întruparea materială a unui program spiritual concentrat în Evanghelii. Trăind sub dublul regim, al cerului şi al creaţiei, Biserica este, asemeni Capului ei nevăzut, o structură divino-umană. Pe de o parte, Biserica este imuabilă în fundamentele credinţei, însă pe de altă parte generaţiile de credincioşi se succed, temporal şi geografic, până la finele lumii.

Cât priveşte situaţia Bisericii noastre majoritare după moartea patriarhului Teoctist, treceam în revistă anumite deficite şi dorinţe. Astfel, este (era) mai mult decât evident că avem nevoie de accente noi, capabile să uşureze pătrunderea şi auzirea mesajului Evangheliei. În primul rând, trebuie să regândim structura actuală a Patriarhiei şi să facem misiunea episcopului mai apropiată de enoriaşi şi cler prin înmulţirea numărului episcopiilor. În timpul Patriarhului Teoctist am avut un număr record de noi episcopii. Această evoluţie ar fi de dorit să continue.

În al doilea rând, este timpul să redescoperim parohia ca centru al misiunii locale. În ultimii ani s-au făcut câţiva paşi, şovăielnici, spre impulsionarea implicării laicilor în viaţa Bisericii, adică spre ieşirea din postura acestora de statişti liturgici. Pentru a avea un cler deschis dialogului cu laicatul şi laici capabili să îşi asume rolul de punte între spaţiul bisericesc şi cel social avem nevoie de un învăţământ teologic primenit, scuturat de reflexele şcolilor de cadre superioare şi capabil să preia în laboratoarele gândirii şi meditaţiei marile teme care frământă umanitatea.

Patriarhul Teoctist, prin Sfântul Sinod, a făcut pasul decisiv prin înfiinţarea unei noi discipline: Teologia socială ortodoxă. Un capitol esenţial al acesteia îl constituie relaţia între Biserică şi puterea politică. „Modelul” colaborării la limita clientelismului şi a şantajului nu este doar depăşit, dar şi contraproductiv. Un dialog ferm şi o colaborare distinctă între Biserică şi puterea profană presupune eliberarea de povara trecutului prin asumarea acestuia. Doar aşa comunitatea de credinţă poate impulsiona comunitatea civică, astfel încât să putem spune că am încheiat tranziţia. Că ştim, cu alte cuvinte, ce vrem şi încotro ne îndreptăm.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite