Cuvintele din titlu aparţin chiar ilustrului filosof al culturii, dar trebuie spus de la bun început că demersul demarat acum câţiva ani sub coordonarea celor două profesoare, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, reputate specialiste în limbi clasice şi în exegeză biblică, este în primul rând unul ştiinţific, aşadar filologic şi de explicitare a sensurilor şi istoriei textului sacru.

Acţiunea de traducere a „Bibliei după textul ebraic“ survine după cea desfăşurată în anii 2000 (şi rezultată într-o serie de volume masive publicate la Editura Polirom) de traducere în română a Septuagintei (varianta în limba greacă a textelor sacre evreieşti, a aşa-numitei „Biblia“, adică pe greceşte „colecţie de cărţi“), realizată de un colectiv coordonat tot de cele două eminente specialiste, alături de patrologul Cristian Bădiliţă.

„Enigma“ masoretică


De data aceasta, este vorba de aşa-numitul text „masoretic“, care ridică dificultăţi suplimentare de interpretare, datorate particularităţii limbii ebraice din vechime (în care vocalele, de exemplu, nu erau reprezentate, dând astfel naştere unor posibilităţi multiple de „citire“). Aşadar, este una dintre cele mai „enigmatice“ versiuni ale Bibliei, ale Vechiului Testament mai exact, pentru că acesta este acum obiectul traducerii şi analizei.

Proiectul, demarat acum ceva mai multă vreme, se desfăşoară sub auspiciile Colegiului Noua Europă (NEC) şi s-a concretizat mai întâi într-o masivă „Geneză“ – primul volum al seriei, apărut în toamna lui 2017 –, iar acum este rândul următoarelor două cărţi ale Torei şi (din perspectivă creştină) ale Vechiului Testament: „Exodul“ şi „Leviticul“ (ortodocşii i-ar fi spus primei dintre ele „Ieşirea“, ca şi celei mai vechi „Facerea“, numai că acum vorbim de ceva supra-confesional).

Întoarcere la „rădăcinile“ ebraice

Tocmai în această idee a supra-confesionalităţii şi a unui demers în primul rând ştiinţific şi intelectual – filologic, istoric şi cultural –, colectivul de traducători şi cercetători coagulat de Noua Europă şi coordonat de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (ambele de confesiune catolică) cuprinde membri ai tuturor confesiunilor creştine (care au asigurat traducerea, studiile introductive şi notele). Ei se numesc: Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Şerban (preot catolic şi lector univ. la Facultatea de Teologie), Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu.

Profesoarele Francisca Băltăceanu (dreapta) şi Monica Broşteanu, la lansarea „Genezei“ de la Gaudeamus 2017     FOTO: Doinel Tronaru

O (mare) parte dintre aceştia (şase persoane, printre care Melania Bădic) au fost prezenţi la lansarea de duminică, iar unul dintre ei a spus – mai în glumă, mai în serios – că „ne-am fi dorit să aducem şi un evreu în mijlocul colectivului nostru“ (minunat, dar trebuie ţinut cont că, urmare a cumplitului Holocaust, evreii paracticanţi au ajuns o rara avis, nu numai în România, ci în întreaga Europă). Sunt multe variante de traducere ale Bibliei în limba română apărute în ultimele decenii, dar ceea ce face unicitatea acestei versiuni (seria finală va cuprinde traducerile tuturor celor treizeci şi nouă de cărţi ale Bibliei ebraice, însoţite de studii introductive, note şi comentarii) este tocmai această dimensiune non-/supra-confesională şi exclusiv ştiinţific-filologică, o întoarcere la „rădăcinile“ (care sunt, totuşi, exclusiv ebraice) ale Cărţii noastre Sfinte.

Două din cinci

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită“,

spune, legat de această chestiune, reputatul Andrei Pleşu.

Trecând acum la interpretarea făcută duminică de Horia-Roman Patapievici (şi la pledoaria plină de pathos a acestuia pentru actualitatea textului biblic), în opinia sa, cea de-a doua carte a Pentateuhului (cele cinci cărţi ale lui Moise), „Exodul“, este „o carte eminamente teologică“ (pe când „Leviticul”, cartea leviţilor, este mai mult un set de reguli rezultate din poruncile trasate de Dumnezeu lui Moise). Împreună, ele constituie, a afirmat Patapievici, cele două cărţi fundamentale ale civilizaţiei occidentale, din care a rezultat, la capătul unui drum sinuos, tipul de om şi de civilizaţie pe care le întâlnim acum în jurul nostru.

„Exodul este considerat cartea esenţială a Vechiului Testament, pentru că tot ceea ce urmează îşi află aici momentul fondator, referinţa exemplară“, spune şi prezentarea cărţii. În ce priveşte cea de-a doua carte cuprinsă în volum,

„deşi sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creştin fiindcă îl ajută să înţeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât şi conceptele de care s-a folosit El pentru a-şi formula mesajul. În plus, dincolo de prescripţiile complicate şi adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează şi adevăruri veşnice, care ţin de relaţia omului cu Dumnezeu“.

Antisemitismul – „o aberaţie“

Şi mai importante ni s-au părut lămuririle făcute de Horia-Roman Patapievici la începutul discursului său de prezentare în ceea ce priveşte faptul că „antisemitismul, pentru un creştin, este o aberaţie“ (ceea ce spune orice om şi gânditor de bun-simţ, vezi şi culegerea mai veche de la Humanitas „Creştinism şi antisemitism“, apărută în colecţia „Gânditori ruşi“). Aceasta cu toate că a existat un antisemitism („antiiudaism“, mai exact) provenind din interiorul gândirii creştine, fundamentat pe aceasta, a spus eseistul (fără a menţiona „infamul“ nume de Nae Ionescu).

În opinia lui Patapievici (şi a noastră), a discerne între cele două componente – iudaică şi creştină – ale moştenirii iudeo-creştine (primii creştini au ales în secolul II, fapt fundamental, să introducă în Cartea lor întregul corp al ceea ce s-a numit Vechiul Testament, aşadar textele sfinte iudaice, cu toate că Iisus şi învăţătura lui se raportau polemic la iudaism/mozaism) ar fi similar cu a deosebi între cele două naturi ale Mântuitorului, cea umană şi cea divină, subiect pe care-a curs, de-a lungul vremii, atâta cerneală (şi sânge, aş spune eu).

Foto dreapta sus: Horia Patapievici a fost – şi pentru noul său volum de texte „politice“, „Anii urii“ – o vedetă a acestei ediţii a Bookfest-ului     FOTO: Mihaela Petre

Citeşte şi:

„Să fie lumină!“ S-a lansat traducerea Bibliei după textul ebraic

Şapte „martori ai Fericirii“, beatificaţi la Blaj de Papa Francisc, într-o carte scrisă de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu

Astăzi, 4 iunie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, de la ora 19.00, „infatigabilele“ (după cum le-a definit H.-R. Patapievici) profesoare Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu vor lansa volumul inedit (proaspăt editat de Humanitas) „Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct“ al PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti. La eveniment vor vorbi Preasfinţia Sa Mihai Frăţilă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu şi Teodor Baconschi.



„Poate Dumnezeu să trudească? Dacă şcoala credinţei asigură că Dumnezeu este atotputernic şi atoateştiutor, oare poate El să trudească, fie şi numai pentru a pune lucrurile la punct?

A remedia istoria omului, a-şi dărui pe mai departe răbdarea, a repune lucrurile pe făgaşul cel bun, a descoperi binele chiar şi acolo unde răul pare ubicuu sunt câteva dintre specialităţile exclusive ale lui Dumnezeu. Pentru om, a le recunoaşte şi a le situa în viaţa proprie înseamnă a primi însăşi cheia tainei pe care o presupune truda divină.

Renunţarea la imaginea unui «Dumnezeu senin şi rece» faţă de grijile omului devine însă esenţială pentru a face descoperirea salutară: într-adevăr, când vine vorba despre mântuirea sufletelor, lui Dumnezeu nu-i este totuna.“ – Mihai Frăţilă