Marea Unire, democratică şi europeană

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Crearea României Mari este consecinţa unui lanţ de evenimente şi conjuncturi istorice uluitoare, apărute în cadrul unui moment de turnură a societăţii umane (Marele Război). Faptul fundamental care a făcut posibilă şi necesară Marea Unire a fost existenţa unei comunităţi etnice neo-latine fragmentată în trei state: Regatul României, Austro-Ungaria, Imperiul ţarist.

Constituirea României Mari în contextul unei mişcări naţionale de amploare în urma căreia şi-au constituit state-naţiune cehii şi slovacii, polonezii, finlandezii, slavii de sud (croaţi, sloveni, sârbi) iar „naţiunile imperiale” (austriecii, maghiarii) au fost nevoite să accepte destrămarea statului multinaţional.

În urma războiului de independenţă (1877-1878) România a devenit un actor recunoscut în plan internaţional, fiind în măsură să proiecteze o politică proprie de alianţe. În 1883 Regele Carol I a decis asocierea României la Tripla Alianţă, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, pentru a se proteja de o eventuală agresiune a Imperiului ţarist, cu toate că dobândirea independenţei a fost posibilă doar în contextul războiului ruso-turc, în care românii au fost alături de ruşi. Acordul diplomatic dintre România şi Austro-Ungaria era problematic pentru opinia publică din regiunile locuite majoritar de români, de aceea a fost ţinut secret. Sensul profund al aderării României la Tripla Alianţă (cunoscută şi sub numele de Puterile Centrale) era acela că, acţionând în paradigma Realpolitik-ului, Regele Carol I nu considera că proiectul unificării tuturor teritoriilor locuite de români poate fi pus în practică, prioritatea sa strategică fiind apărarea graniţelor Regatului României. De aceea, sub Regele Carol I România a sprijinit politic cauza românilor din Austro-Ungaria şi Imperiul ţarist, însă nu a dezvoltat nicio strategie serioasă pentru realizarea unificării statale.

„Mega lebădă neagră” a secolului XX a fost izbucnirea Primului Război Mondial, la debutul căruia România trebuia să ia o decizie de o importanţă covârşitoare: se alătură Austro-Ungariei în războiul împotriva Rusiei ţariste sau va lupta împotriva monarhiei dualiste, pentru a încerca realizarea unirii cu Transilvania? Bătrânul monarh Carol I, gândind că „sângele apă nu se face!” dorea trimiterea ostaşilor români alături de cei ai Austro-Ungariei împotriva Rusiei. Elita politică a Vechiului Regat a decis, covârşitor, să mai aştepte, adoptând o poziţie de neutralitate, deoarece statul român nu avea o obligaţie legală faţă de Austro-Ungaria potrivit Tratatului din 1883, reînnoit succesiv. De ce? Pentru că România sau Austro-Ungaria trebuiau să-şi acorde sprijin reciproc doar dacă erau agresate, nu dacă erau stat agresor, aşa cum era situaţia monarhiei dualiste. Decizia publică de adoptare a unei poziţii de neutralitate din august 1914, similară cu a Italiei, a fost dublată imediat de un acord secret al guvernului României cu Antanta (Franţa, Imperiul britanic, Imperiul rus), prin care România se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei. Guvernul ţării, în acord cu opiniile majoritare ale elitei politice, îşi asuma prin Tratatul secret cu Antanta pentru prima dată ca o politică de stat unificarea cu Transilvania. Chestiunea Basarabiei a fost considerată secundară, prin comparaţie cu cea a Ardealului bogat şi urbanizat. În schimbul intrării în război România a primit promisiunea guvernelor Antantei de a i se recunoaşte înglobarea majorităţii teritoriilor locuite de români din cadrul Austro-Ungariei.

România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale însă, în pofida uriaşului eroism al soldaţilor-plugari, a fost învinsă, fiind nevoită să semneze cu Austro-Ungaria şi Germania Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918). Proiectul unificării cu Transilvania părea un eşec, chiar dacă, în afara literei tratatului, Germania şi Austro-Ungaria promiteau să nu se împotrivească unirii Basarabiei cu Vechiul Regat înfăptuite în cursul lunii martie 1918.

Între timp însă, la 2 aprilie 1917 începea „Secolul American”, odată cu ieşirea din neutralitate a Statelor Unite şi intrarea în război alături de Antantă. Propunându-şi să croiască o Nouă Lume după idealurile sale neo-iluministe, preşedintele american Woodrow Wilson a decretat sfârşitul imperiilor coloniale europene, cel puţin ale statelor învinse. Cele „14 puncte” din ianuarie 1918 ale preşedintelui american au fost un veritabil detonator al Austro-Ungariei, deoarece slavii din monarhia dualistă, împreună cu românii, puteau spera în mod realist că proiectul statelor-naţiune va avea protecţia, dacă nu sprijinul americanilor. La finalul lunii martie 1918 la Roma are loc Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria (slavii şi românii), care adoptă o poziţie unitară în chestiunea destrămării monarhiei dualiste: vor lupta împreună pentru ca obiectivul să fie îndeplinit.

Deşi nu erau învinse definitiv militar, Germania şi Austro-Ungaria făceau faţă cu greu efortului de război la finalul anului 1918. Confruntată cu lipsuri de tot felul, populaţia Germaniei s-a răsculat împotriva Kaiserului Wilhelm al II-lea, silit să abdice iar Berlinul capitulează (11 noiembrie 1918). În Austro-Ungaria lupta de autodeterminare a naţionalităţilor era irepresibilă. La 28 octombrie 1918 se pun bazele Cehoslovaciei independente, iar a doua zi, slavii de sud din fosta monarhie dualistă (croaţi, sârbi, sloveni) decid să se rupă de Budapesta şi Viena. În 6/7 noiembrie 1918 s-a format Guvernul Popular Provizoriu al Republicii Polonia. Austria şi Ungaria au devenit, la rândul lor, state-naţiune.

Românii transilvăneni îşi fac cunoscută dorinţa de autodeterminare în Parlamentul maghiar (18 octombrie 1918). Sunt trataţi cu superioritate: liderii maghiari spun despre „valahi” că sunt „o populaţie inferioară” şi „nerecunoscătoare”. În 31 octombrie 1918 monarhia dualistă este oficial dizolvată, iar Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat din fosta Austro-Ungarie creează, în aceeaşi zi, pe baze paritare, Consiliul Naţional Român Central, structură de putere ce şi-a asumat conducerea procesului de autodeterminare. Maghiarii încearcă să-i convingă pe românii transilvăneni să rămână alături de o „naţiune superioară”, fiindu-le „oferită” autonomia în cadrul unui nou stat maghiar. Liderii maghiari erau în contratimp cu Istoria şi propunerile lor au fost respinse de românii ardeleni, fiind convocată pentru 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Locul de desfăşurare era simbolic: Alba Iulia. Între timp, la 10 noiembrie 1918 România a declarat război Puterilor Centrale, iar trupele sale au trecut din nou Carpaţii, ajungând la 25 noiembrie la Târgu Mureş.

Cuvântul magic al acelor vremuri era „autodeterminare”, iar pentru a demonstra că voinţa de unire cu Regatul României era democratică, are loc un proces electiv sui generis, prin care populaţia din zonele locuite majoritar de români şi-a ales reprezentanţi pe care i-a investit cu mandatul de a-i reprezenta şi de a le hotărî soarta. Mandatul reprezentanţilor aleşi şi a celor de drept (în total 1.228) la Marea Adunare de la Alba Iulia era lipsit de echivoc, fiind sintetizat în Rezoluţia Unirii: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.”

Nu a contat faptul că gripa spaniolă era prezentă printre oameni, în rândul românilor ardeleni se instaurase un entuziasm contagios. Alături de cei 1.228 delegaţi la Alba Iulia au sosit zeci de mii oameni, pe jos, cu căruţe sau călare, cu trenurile pline-ochi, cu toţii dorind să participe la un eveniment pe care cu toţii l-au simţit a avea o importanţă dincolo de generaţia lor. Optimismul era cu atât mai mare cu cât, cu două zile înainte, bucovinenii au decis şi ei să se alăture Regatului României, după ce în martie 1918 basarabenii au făcut acelaşi lucru. 

Maghiarii din Transilvania s-au trezit din poziţia unei naţiuni dominante în cea de minoritate, motiv pentru care în zonele în care aceştia erau covârşitor majoritari nu s-a putut desfăşura procesul electiv pentru trimiterea de delegaţi la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Cu două zile înainte de intrarea armatei române în Cluj (24 decembrie 1918) în oraş s-a desfăşurat o Adunare Generală a Maghiarilor, prin care era reafirmată dorinţa de apartenenţă a Transilvaniei la Ungaria. Însă, cealaltă minoritate istorică importantă a Ardealului, germanii, adoptase prin reprezentanţii săi întruniţi la Mediaş (15 decembrie 1918) decizia de acceptare a Marii Uniri.

La 11/24 decembrie 1918 Regele Ferdinand a semnat Decretul nr.3631 prin care decizia democratică luată la Alba Iulia era învestită cu putere de lege. Astfel s-a închis ciclul de evenimente din Annus Mirabilis 1918 pentru naţiunea română.

Desăvârşirea formării României Mari nu era atât de simplu de realizat, atât timp cât disputele cu Ungaria nu erau încheiate, iar Marile Puteri nu au validat decizia de la Alba Iulia printr-un act juridic. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) este acordul juridic internaţional prin care voinţa majoritară a românilor transilvăneni a fost acceptată drept legitimă şi democratică, exprimată în cadrul unei mişcări ample prin care imperiile multinaţionale opresoare din Europa s-au prăbuşit.

Acum, la împlinirea a 102 ani de la Marea Unire, se dovedeşte că unirea românilor într-un singur stat nu este un accident al istoriei, un eveniment datorat întâmplării sau voinţei arbitrare a Marilor Puteri, cum afirmă propaganda revizionistă. La fel ca alte naţiuni din Europa central-răsăriteană, românii au fost animaţi de dorinţa de a trăi într-un singur stat, nu risipiţi între frontierele mai multor imperii, iar atunci când conjunctura istorică a permis acest lucru, prin numeroase sacrificii au realizat România Mare. Desigur, prin absenţa Basarabiei comunitatea naţională românească nu este acum deplină, iar indiferenţa şi egoismul contemporan păstrează această situaţie nefirească, însă Anii Miraculoşi stau în puterea noastră, trebuie doar să luptăm pentru împlinirea lor. La Mulţi Ani, România!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite