O variantă rațională pentru Cotroceni: un Independent

Dincolo de agitația cotidiană, de inflația de breaking-news-uri despre caniculă, prețuri, creșteri de taxe, tema care rulează silențios în spațiul politic este cea a alegerilor prezidențiale. Adesea, deciziile politice în chestiuni imediate sunt luate cu gândul la apogeul anului electoral din România, turul al II-lea al alegerilor prezidențiale.

Pentru a putea discuta cu instrumente din arsenalul conceptual al științelor politice chestiunea scrutinului prezidențial de anul viitor ar trebui să înțelegem mai întâi factorii structurali care pot influența acest eveniment.   

Primul factor este legat de interesul din ce în ce mai redus al cetățenilor pentru politică și, prin urmare, de efectul apatiei electorale. Cercetările recente confirmă trendurile ultimilor ani, arătând că partidele și-au redus semnificativ bazinul electoral. Principalele partide (PSD, PNL, AUR, USR) reușesc cu greu să mobilizeze, toate, împreună, 5 milioane de votanți pentru alegerile parlamentare. Este foarte puțin pentru o țară care are 18,9 milioane electori.

Însă, în condițiile în care alegerile prezidențiale presupun o capacitate de mobilizare dublă, adică în turul al II-lea participă aproximativ 10 milioane de electori, cu un minim de 5-5,5 milioane de voturi pentru candidatul câștigător, reiese foarte clar dificultatea fiecărui partid în parte să abordeze competiția prezidențială din 2024 fără să poată coagula alianțe mai largi, care să aducă voturi din afara propriului bazin electoral. Candidatul celui mai mare partid, PSD, are nevoie să atragă cel puțin 1 milion de votanți din afara bazinului electoral al partidului pentru a putea aspira la câștigarea alegerilor prezidențiale. De aici apare și teama liderilor politici de a-și asuma o candidatură în cursa prezidențială, eșecul însemnând un capăt de linie în politica la nivel înalt.

În strânsă legătură cu criza democrației, manifestă prin pasivism politic, se află un alt fenomen, identificat în unele democrații europene: victoria candidaților independenți în alegerile prezidențiale din Italia, Austria, Cehia ori Cipru. Am evaluat în mai multe rânduri acest fenomen (https://revistacultura.ro/o-ipoteza-un-independent-la-cotroceni/) (https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/inca-un-presedinte-independent-in-ue-cipru-2242437.html), iar el poate fi înțeles, în esență, ca o formă de reacție civică pentru a proteja cea mai înaltă magistratură a statului de o derivă extremistă ori populistă.

Un alt factor care trebuie asumat în consecințele lui depline este intrarea extremei drepte la guvernare într-o serie de state europene. Acest fapt este posibil să nu rămână fără consecințe și în România, deoarece argumentul că „ne autoexcludem din Uniunea Europeană” dacă un partid sau lider suveranist va obține un număr mare de voturi nu va mai fi relevant la nivel social, ca în perioada în care România aspira să adere la UE. Vedem, de exemplu, că premierul Italiei Georgia Meloni, provenind dintr-o formațiune neo-fascistă, nu este izolată în plan internațional, ci este acceptată ca o expresie a voinței electoratului italian. În Finlanda sau Suedia suveraniștii sunt în guvern sau sprijină parlamentar cabinetul. Cu alte cuvinte, ascensiunea extremei drepte europene ar putea produce un efect de contagiune și în România.  

Pornind de la elementele structurale enunțate schematic anterior, se întrevăd două variante pentru alegerile prezidențiale de anul viitor.   

Ipoteza clasică, fundamentată pe o serie de mesaje și acțiuni publice, este aceea în care partidele se înscriu în această competiție cu președinții de partid: Marcel Ciolacu, în cazul PSD; Nicolae Ciucă, pentru PNL; George Simion, susținut de AUR; Cătălin Drulă, pentru USR; Victor Ponta, susținut de PRO-România; Kelemen Hunor de la UDMR ș.a.

Ipoteza „surprizei” este aceea a „candidatului independent”, lansată inițial de Marcel Ciolacu, încă de la preluarea conducerii PSD, dar utilizată, într-o formulă oarecum adaptată, și de alți politicieni / analiști, sub forma „candidatului comun”, ideal „independent”. Formula aceasta este menționată nu numai pentru o posibilă alianță PSD-PNL, ci și pentru alte alianțe politice, care încep să se contureze. Perspectiva unor colaborări electorale în 2024 între partidele politice este fundamentată pe mai multe elemente concrete, care au modelat nu numai spațiul politic din Romania, dar și pe cel din alte țări.

Dacă trecem de la ipotezele generale la o analiză de detaliu, bazată pe seturi de date colectate prin cercetări asupra tendințelor opiniei publice, atunci putem afirma, pe măsură ce ne apropiem de momentul electoral 2024, că partidele politice din România încep să realizeze că strategia electorală prezidențială trebuie să țină cont de câteva lucruri esențiale:

· O candidatură clasică – fiecare partid să participe la competiția prezidențială cu un candidat politic, eventual președintele de partid – nu are capacitatea de a mobiliza mai mult de 60-75% din propriul bazin electoral. În acest moment, niciun președinte de partid parlamentar nu funcționează ca o locomotivă politică pentru partidul pe care-l conduce. Nu există în acest moment un candidat intern – eventual șef de partid – care să reușească în primul tur să se ridice la nivelul scorului partidului. Acest lucru, combinat cu mișcări inteligente ale adversarilor sau cu candidați surpriză, ar putea lăsa partide mari în afara turului doi. Un astfel de scenariu, de neimaginat inițial, s-a întâmplat în Austria și Cipru.

· Treptat, devine o certitudine faptul că partidul / coaliția de partide din România care va avea abordarea suveranistă cea mai radicală are asigurată calificarea în turul doi. Nu același lucru se poate spune despre celelalte partide, în lipsa unei abordări adaptate la noile realități.

· În situația în care ipoteza de la punctul anterior se confirmă, trebuie avut în vedere că NU este o certitudine pentru celălalt candidat calificat în turul doi că modelul anului 2000 (Ion Iliescu vs. Vadim Tudor) se va repeta, respectiv candidatul „naționalist” va pierde automat. La acest lucru contribuie și prezența extremei drepte în mai multe guverne ale unor state din Uniunea Europeană. Nu sunt excluse scenarii potrivit cărora, în cazul unei coaliții de partide suveraniste, dar cu un candidat independent relativ moderat în discurs, partidul / partidele considerate „democratice” să piardă alegerile, mai ales în absența unei coaliții mai largi și a unui candidat care să mobilizeze electoratul în afara propriului bazin.

· Dacă se mențin trendurile înregistrate până acum de toate analizele politice, bazate pe cercetări sociologice extinse, este posibil ca în 2024 să asistăm la conturarea a trei blocuri electorale, care să nu aibă ca element de coagulare un concept ideologic de tip stânga-dreaptă, ci să plece de la un concept de dezvoltare a României, pe termen mediu și lung, iar fiecare dintre aceste blocuri electorale să aibă în frunte un candidat capabil să mobilizeze cât mai mult electorat de graniță (aflat la intersecția cu celelalte blocuri electorale), dar și electorat neafiliat politic.

Dacă încercăm să construim pe baza ipotezei prezentate în paragraful anterior, atunci cele trei blocuri electorale ar putea să arate în felul următor:

i) PSD, PNL, pe care să o denumim „coaliția stabilității”;

ii) USR, PMP, Forța Dreptei, poate PLUS, care poate fi definită drept „coaliția alternativei de dreapta”;

iii) AUR, PUSL, posibil Ecologiști (PER), să-i spunem „coaliția revoluționară/antisistem”.

Am lăsat, pentru moment, PRO – România „neafiliat”, cu mențiunea că acest partid se poate reactiva, în special în situația respingerii sale de către PSD și PNL. Partidul lui Victor Ponta îl are drept principal atu electoral chiar pe liderul său.

Rolul UDMR în ecuația prezidențială va fi important, mai ales dacă va exista o competiție strânsă în turul al II-lea. Am putea considera că, în baza tradiției, liderii UDMR vor fi alături de „coaliția stabilității”, însă nu poate fi neglijată ipoteza în care FIDESZ, trecând chiar peste liderii Uniunii, să îndemne electoratul maghiar să voteze un candidat suveranist, în numele solidarității extremei drepte europene, dar cu obiectivul real de a șubrezi Uniunea Europeană și NATO, respectiv de a marginaliza internațional conducerea României. Desigur, aceasta este doar o ipoteză, dar ea nu poate fi eliminată, dacă ținem cont și de faptul că o bună parte din comunitatea maghiară din România este slab conectată la viața politică de la București, fiind însă motivată de presa maghiară să empatizeze cu politica de la Budapesta.  

O analiză inspirată de realismul politic ar putea arăta tuturor acestor trei (posibile) alianțe electorale că alegerea unui independent pentru competiția prezidențială va amplifica șansele fiecărui bloc în parte. Evident, cei trei „independenți” nu vor semăna, dar vor fi căutați în funcție de un anumit profil, identificat în urma cercetărilor sociologice, mai vechi sau mai noi.

Pot fi desprinse o serie de caracteristici, plecând de la așteptările electoratului, care ar putea contura portretul robot al unui posibil candidat de succes, de care ar avea nevoie România:

· Din afara partidelor, „deasupra acestora”, și capabil să unească oameni din diferite câmpuri ideologice;

· O persoană prezentă în spațiul public, cu poziții exprimate în mod constant pentru direcția europeană și pro-NATO a României;

· O capacitate dovedită de a înțelege mecanismele de funcționare ale Statului Român;

· Capacitatea de a înțelege domeniile apărării și cel al relațiilor internaționale;

· Cu o experiență politică sau de interacțiune constantă cu politicul (eventual ca tehnocrat / diplomat / înalt funcționar / șef al unei instituții cu relevanță pentru spațiul politic etc.);

· Dimensiunile etice și morale să fie bine definite; cu un discurs clar pe justiție, inclusiv cea socială, dar nu justițiarist ori populist;

· Fără apartenență la serviciile de informații sau militare;

· Fără implicare în scandaluri publice și fără proximități compromițătoare (traseism politic, suspiciuni de corupție, parcurs academic chestionabil, probleme de plagiat, declarații de avere dificil de explicat etc.);

· Capabil să nu irite tendințele de tip „conservator”, „progresist”, dar modern în abordarea minorităților etnice, religioase etc.;

· Bun vorbitor, capabil să inspire încredere, să confere sentimentul de stabilitate.

În contextul alegerilor prezidențiale americane și a vârstei înaintate a candidaților anunțați, deși aceasta nu este un criteriu legal sau constituțional de desemnare a unui candidat, probabil că viitorul președinte al României nu va face excepție de la ceea ce electoratul român a validat la toate alegerile prezidențiale de până acum: „Palierul 50”. Mai exact, toți președinții României, de după 1989, aveau vârsta de 50+ la momentul alegerilor pentru primul mandat: Ion Iliescu – 59 de ani, în 1990; Emil Constantinescu – 57 de ani, în 1996; Traian Băsescu – 53 de ani, în 2004; Klaus Iohannis – 55 de ani, în 2014. O posibilă explicație a acestui comportament electoral poate avea legătură cu dialogul dintre generații, respectiv dorința fiecărui alegător de a se simți cât mai aproape, din punct de vedere al valorilor și trăirilor sociale, cu cel pe care îl creditează pentru cea mai înaltă funcție în stat.

*   *   *

Evident, orice analiza politică are limitele sale. În acest moment, mai mult ca oricând, analizele politice pot fi profund distorsionate de nivelul ridicat de instabilitate, determinat în principal de situația geopolitică regională (războiul provocat de Rusia în Ucraina), dar și de tabloul mai larg european și global. Haosul, incertitudinea, crizele economice, tensiunile sociale etc. – principalii aliați ai lui Putin, în acest moment – pot influența masiv comportamentul electoral în orice țară, deci inclusiv în România. Iată de ce, o abordare precaută, prudentă, a anului electoral 2024, cel puțin din partea partidelor responsabile, va reduce semnificativ riscurile la care țara noastră ar putea să fie expusă în 2024. Un candidat prezidențial independent, având profilul apropiat de cel schițat anterior, ar putea să câștige alegerile prezidențiale, ferind România de situația în care la Palatul Cotroceni s-ar instala un lider politic suveranist-populist. În mod cert, cea mai bună pavăză împotriva ascensiunii extremei drepte în România nu este agitarea pericolului acesteia, real de altfel, ci aducerea în prim plan a unei oferte politice atrăgătoare pentru cetățeni, un Independent care să ofere legitimitate, stabilitate și credibilitate funcției de Președinte al Republicii.