Europa Liberă –Dreptul la adevăr

Victor Eskenasy Moroşan, unul dintre puţinii redactori ai Departamentului Românesc al Europei Libere din perioada müncheneză care mai poate fi auzit în emisiunile în limba română, îndreptate spre Republica Moldova ale postului care funcţionează de la mijlocul anului 1995 la Praga, a consacrat ediţia de săptămâna trecută a rubricii sale Cultură şi politică, prezentării unui caz de spionaj.

Cel reprezentat de infiltrarea unui fost crainic al Radiodifuziunii cehoslovace, dar şi ofiţer al serviciilor secrete pragheze (SbT), pe nume Pavel Mlinařik, în Departamentul ceh al postului de radio american anticomunist, cu sediul în Capitala Bavariei. Retras la un moment dat din raţiuni de ordin propagandistic, odată revenit în ţară, Mlinařik a ţinut conferinţe şi a scris articole pretins demascatoare despre activitatea Europei Libere, fiind recompensat cu funcţii relativ importante în presa comunistă. Devenind om de afaceri după Revoluţia de catifea şi, în cele din urmă, ajungând să fie condamnat după ce s-a dovedit că încercase să escrocheze prin declaraţii false o companie de asigurări.

Cazul lui Pavel Mlinařik, detaliat într-o carte recent apărută la Praga, carte dedicată istoriei Departamentului în limba cehă al Europei Libere, nu a fost unul singular. Încă de la începutul anilor 50- reamintesc în context că prima emisiune a Europei Libere a avut loc la data de 4 iulie 1950, a durat 30 de minute şi s-a întâmplat să fie chiar în limba cehă- serviciile secrete cehoslovace au trimis la München agenţi cu felurite misiuni, deloc binevoitoare. Şi alte servicii secrete din celelalte ţări comuniste au procedat în mod asemănător, poate cel mai cunoscut, fiindcă şi-a aflat locul şi în presa din România din anii 70, fiind cel petrecut în sânul serviciului polonez.

Îndată după 1989, aceste fapte ostile la adresa unui post de radio declarat anticomunist au fost făcute publice de noile autorităţi din mai toate ţările est-europene. Mai puţin cooperante în acest sens fiind –şi, din păcate continuând să rămână astfel şi până în prezent- autorităţile de la Bucureşti.

În 1993, după o vizită în Capitala României a directorului de atunci al Departamentului românesc al Europei Libere, însoţit de preşedintele complexului Europa Liberă-Libertate, Gene Pell, şi de directorul general al Europei Libere, Robert Gillette, directorul SRI, Virgil Măgureanu, a pus la dispoziţie serviciilor de securitate ale postului şi şefului acestora, Richard Cummings, o listă cu pretinşi infiltraţi. Ca un făcut pe respectiva listă apăreau numele unor mari vedete ale Departamentului Românesc.

Din păcate, atât Richard Cummings cât şi Nicolae Stroescu-Stânişoară nu au procedat, cel puţin în opinia unora, chiar foarte corect. Au făcut publice, pe căi directe sau indirecte, sub semnătură proprie sau prin interpuşi, numele respective. Fără a fi procedat în prealabil la verificări consistente. Încălcând întrucâtva chiar regulile de prudenţialitate impuse de însăşi Carta Radioului. Producând astfel mari daune morale şi de imagine unor oameni socotiţi până atunci de mare valoare. Mulţi dintre ei, cum spuneam, angajaţi din linia întâi a Radioului.

Coincidenţă sau nu, în presa din România articolele acuzatoare la adresa celor aflaţi pe aşa-zisa listă a lui Virgil Măgureanu, erau semnate de un fals ziarist, un individ de o condiţie morală mai mult decât îndoielnică şi care, odată stabilit în Germania, a avut şi el probleme asemănătoare cu cele ale lui Pavel Mlinařick, cu autorităţile federale. Şi individul în cauză a încercat să îşi însceneze un accident de automobil ale cărui pagube au fost supraevaluate, fiind condamnat pentru aceasta la plata unei consistente amende penale, dar şi, din câte se pare, la câţiva ani de închisoare.

În anul 2011 Richard Cummings a publicat la editura Adevărul o carte intitulată Securitatea contra Radio Europa Liberă în care nu mai repetă o iotă din informaţiile primite cu ani în urmă de la Virgil Măgureanu. Se poate lesne şi cu temei bănui că informaţiile date de fostul director al SRI erau false de la un capăt la altul. Rostul operaţiunii fiind acela de a mai intoxica o dată, de a mai produce daune de imagine Europei Libere în limba română, ţinând cont de faptul că la începutul anilor 90 relaţiile dintre postul de radio münchenez şi regimul Iliescu, pe care l-a slujit multă vreme dl. Măgureanu, nu erau dintre cele mai bune. Dimpotrivă.

După cum bine se ştie, istoria Departamentului Românesc al Europei Libere a fost una dintre cele mai dramatice. Atentatul nereuşit din februarie 1981, coordonat de Carlos Şacalul, al cărui comanditar a fost Securitatea Română, asasinarea în martie 1975 a lui Cornel Chiriac, atacurile repetate asupra Monicăi Lovinescu, atacul din iulie 1981 asupra lui Emil Georgescu, la acea vreme principalul redactor al Actualităţii româneşti, cea mai incomodă emisiune a postului, moartea în condiţii suspecte, ca urmare a unor cancere rapide, a cel puţin doi dintre directorii Serviciului Românesc- e vorba despre Noel Bernard şi despre Vlad Georgescu- rămân până azi neelucidate.

În 2001, ajuns la sentimente mai bune faţă de Europa Liberă, fostul preşedinte, Ion Iliescu, a recunoscut implicarea serviciilor secrete româneşti în multe evenimente ciudate. O carte aşa discutabilă precum e ea – mă gândesc la scrierea lui Mihai Pelin, Operaţiunea „Meliţa” şi „Eterul”, apărută în anul 1999 la editura bucureşteană Albatros- documentează interesul nu doar al Securităţii, ci şi al cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu faţă de emisiunile în limba română transmise de la München, Europa Liberă şi angajaţii ei fiind o adevărată obsesie pentru mai marii regimului comunist de la Bucureşti. Acesta şi-a trimis emisarii, vizitatorii, „clandestinii” travestiţi care au încercat, uneori au şi izbutit să intre în legătură cu redactorii şi directorii postului, fără a reuşi însă în nici un fel să influenţeze politica editorială a acestuia.

Cu toate acestea, cu excepţia notabilă a lui Ivan Denes despre care ştim azi fără nici cel mai mic dubiu că a izbutit să se infiltreze în redacţia Europei Libere, nu cunoaştem nici un alt caz asemănător. Despre faptele lui Ivan Denes la Europa Liberă avem mărturia Ioanei Măgură-Bernard (cf. Directorul postului nostru de radio, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2007), dar şi o savuroasă tabletă a lui Neculai Constantin Munteanu, tabletă publicată în serialul Cei mai scârboşi informatori.

Trecerea lui Ivan Denes, comparat undeva de Vladimir Tismăneanu cu un personaj din romanele lui Joseph Conrad sau din povestirile lui Borges, pe la Departamentul românesc al Europei Libere a fost, cred, una fără consistenţă. Deşi, din câte se spune, „tobă de carte”, posesor al unui remarcabil, de invidiat chiar bagaj de cultură generală, poliglot, Ivan Deneş nu s-a numărat niciodată printre redactorii din linia întâi şi de primă mână ai postului. Memoria mea de vechi şi constant ascultător îi păstrează o amintire palidă. Deneş nu ştia să scrie pentru radio şi nu ştia să vorbească la radio. Nu trecea pe unde şi pace! S-a bucurat, e drept, de încrederea şi de simpatia lui Noel Bernard, a izbutit chiar să treacă peste ultima dorinţă a acestuia şi, deşi nu mai făcea parte din colectivul redacţional al postului münchenez, l-a convins pe Mihai Cismărescu, succesorul lui Bernard, să îl lase să citească propriul lui necrolog. Ştim azi că Ivan Deneş circula liber pe ruta München-Bucureşti, o libertate de care nu a beneficiat nici un alt angajat al Europei Libere. Nu ştim, din păcate, ce informaţii a predat Deneş autorităţilor comuniste.

Dar chiar şi aşa, pare neverosimil ca tranzitoriul Ivan Deneş să fi fost unicul agent al Securităţii Române infiltrat în Departamentul Românesc al Europei Libere. Cu atât mai mult cu cât respectivul Departament era cel mai ascultat dintre toate secţiile aflate în compunerea complexului Europa Liberă-Libertatea.

E greu, e imposibil de înţeles de ce la mai bine de 26 de ani de la Revoluţie, la mai bine de 20 de ani de la încheierea operaţiunilor radiofonice de la München, la aproape 8 ani de la sistarea emisiunilor spre România, persistă nebuloasa în legătură cu infiltrarea sau ne-infiltrarea Serviciului românesc al Europei Libere cu agenţi ai Securităţii române. Foştii ascultători, cei care i-au ascultat cu sfinţenie pe cei ce li se adresau seară de seară, au dreptul la adevăr. După cum drept la adevăr au şi foştii angajaţi care măcar acum ar trebui să ştie tot despre cei ce le-au stat prin preajmă.