Cum se aranja entuziasmul popular pe vremuri

"Cine reprezintă opinia publică?". Sub acest titlu am tipărit mai demult, în 1999, în volumul „Un pesimist la sfârşit de mileniu”,  un eseu sceptic despre aşa-zisul entuziasm popular cu care a fost întâmpinat Prinţul Carol la venirea în Principate.

Luând drept sursă memoriile lui Carol I tipărite în 1939, la Editura „Universul”, sub titlul „Din viaţa regelui Carol I al României – de un martor ocular”, remarcam mai întâi telegramele ca semn al entuziasmului popular delirant stârnit doar de simpla veste că Prinţul a acceptat să vină în Principatele Unite pentru a le conduce:

„Nici n-apucă Prinţul să se urce pe tron, că şi încep să curgă telegramele de felicitare (Ah, aceste telegrame care vor face o glorioasă carieră în istoria ulterioară a României): «Primul ministru şi Dimitrie Sturdza vin să facă diferite rapoarte Prinţului. Ei aduc sute de telegrame de salutare din toate părţile ţării »”.

Pe 9 mai 1866, Carol I descinde de pe vapor pe pământ românesc,  la Turnu-Severin. De aici, până la locul de cazare din Bucureşti se întinde un lanţ nesfârşit de primiri triumfale: „Primul popas, cel de la Craiova, stă sub stindardul fericirii colective: «Pe la 6 jum., prinţul ajunse la linia de accise a oraşului. Acolo îl aştepta o mulţime enormă, căci telegraful dusese în toată ţara vestea fericitului eveniment. Un ura! tunător şi care nu voia să se sfârşească primi pe prinţ, când trăsura se opri înaintea unui umbrar».

Cuvântarea Înaltului Oaspete e în franceză. Deşi ne aflăm abia în 1866, românii par a fi extrem de culţi. Reacţia mulţimii de la Craiova ne lasă să înţelegem că franceza era înţeleasă perfect:

«Prinţul ţinu o cuvântare. El îşi exprimă, în franţuzeşte, bucuria că se afla acum în mijlocul fiilor ţării sale. Ultimele sale vorbe fură acoperite de exclamaţii entuziaste şi o adevărată ploaie de flori şi cununi căzu asupra tânărului prinţ».

La intrarea în Bucureşti, apare şi binecunoscutul moment al înmânării cheilor oraşului: «Primarul Bucureştilor, Dumitru Brătianu, fratele lui Ion Brătianu, care rămăsese în Piteşti, prezentă prinţului, pe o pernă de mătase roşie, cheile oraşului; cei 30.000 de oameni adunaţi acolo repetară cu entuziasm strigătul de ura! cu care primarul îşi sfârşi înflăcăratu-i discurs».

Pe podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi), intră în scenă inevitabilele doamne aruncătoare de flori. Ele dau în Prinţ chiar şi  cu versuri: «Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, coroane şi ghirlande; doamne, în haine de sărbătoare, aruncau de la ferestre şi balcoane tânărului prinţ flori, porumbei şi poezii cu panglici tricolore»“.

Lucrînd pentru revista „Historia”  la un eseu  despre vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol, descopăr că şi Prinţul Cuza beneficiază de o primire asemănătoare, în 8 februarie/20 februarie 1859, la venirea în Bucureşti pentru a-şi lua în primire Domnia Valahiei.

Găsesc relatarea festivităţilor în Raportul Consulului belgian în Principate, Jacques Poumay către A. Vriére, ministrul de Externe al Belgiei, document expediat în 10 februarie/22 februarie 1859: „De la ora 10 dimineaţa, întinsa câmpie de la Băneasa, situată dincolo de una din barierele Capitalei, era invadată de lume, trăsuri şi o mulţime de călăreţi; a fost ridicat un cort în care autorităţile militare şi civile, membrii municipalităţii şi conducătorii diferitelor corporaţii îl aşteptau pe domnitor pentru a-i oferi urmând un vechi obicei, «pâine şi sare». Şase sute de miliţieni au fost mobilizaţi. Toate casele din oraş erau pavoazate; pretutindeni drapele, ghirlande de flori, pretutindeni această deviză scrisă cu caractere mari: Unirea face puterea.

După sosire, principele s-a întreţinut cîteva clipe cu ministrul de Interne, Domnul Golescu, apoi, după ce a adresat câteva cuvinte conducătorilor corporaţiilor, a urcat într-o trăsură de gală, având în dreapta sa pe domnul Golescu (fără îndoială datorită unei stângăcii a acestuia din urmă) şi a traversat astfel întregul oraş escortat de trupe, boierime şi popor, în zgomotul celor mai vii aclamaţii şi în mijlocul unei ploi de buchete care erau aruncate din toate părţile asupra trăsurii sale; (...).

Se poate evalua la 100.000 numărul persoanelor care au însoţit pe tot parcursul cortegiul, domnind cea mai mare dezordine, iar jandarmeria şi poliţia nu au putut ţine mulţimea la respect. Strigătele de: Trăiască Cuza, Trăiască domnul nostru, Trăiască Alexandru, Trăiască Unirea etc., nu au încetat nici o clipă.” („Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe, vol. I”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 402-403).

În noaptea de 10/11 februarie 1866, Cuza e debarcat printr-o lovitură de stat ruşinoasă, produs al unei înţelegeri transpartinice numite şi Monstruoasa Coaliţie.

O  dată iscălit Actul de abdicare (la 5 dimineaţa), Domnitorul e scos din Palat pe şest şi, ulterior, expediat din ţară. Nici un bucureştean n-a ieşit în stradă să protesteze.

Unde erau cei 100.000 de bucureşteni care-l întâmpinaseră în 8 februarie 1859?

Sau, poate, ca şi în cazul lui Carol I, a fost vorba de un entuziasm aranjat? De cei care-i vor aranja şi discreţia debarcării!