Ceauşescu, în goană nebună după credite

Ceauşescu,
în goană nebună după credite

Nicolae Ceauşescu, la Camera de Comerţ a SUA, în timpul vizitei din decembrie 1973. FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE

În anii '70, Ceauşescu a fost un mare partizan al împrumutării României de pe pieţele internaţionale. N-a fost vizită în 1973 unde să nu fi cerut bani cu împrumut. În condiţiile dictate de el - desigur.

Ştiri pe aceeaşi temă

În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat cu tot spectacolul propagandistic de rigoare că România achitase integral şi înainte de termen „datoria externă“, pentru care supusese populaţia la multe privaţiuni. Decizia - controversată în plan economic - generase nemulţumirea surdă a oamenilor obişnuiţi, puşi fără vrere la un efort economic considerabil. 

În 1989, s-a anunţat pe ton triumfalist doar „lichidarea datoriei“. Dar când fusese făcută, în ce condiţii şi ce se făcuse cu banii împrumutaţi - nu s-a mai spus. Datoriile fuseseră contractate la finele deceniului şapte şi începutul deceniului opt, Ceauşescu fiind atunci cel mai mare partizan al împrumutării României de pe pieţele internaţionale. Politica externă, în anii ei de aur, fusese şi o goană continuă după credite destinate industrializării rapide.

România, caz unic în lume

În afară de reorganizări, forţarea investiţiilor a fost a doua cale prin care Nicolae Ceauşescu spera să ajungă în paradisul dezvoltării. Deceniul opt a cunoscut un galop investiţional fără precedent, în care au fost vizate atât investiţiile materiale, cât şi cele umane, investiţiile din surse proprii ca şi cele din surse atrase.

În anii ʼ70, România a alocat investiţiilor peste 30% din venitul naţional (33,7%, respectiv 36%, pe cele două cincinale), caz unic în lume. Creşterea investiţiilor (a fondului de acumulare, după cum se numea acest indicator în economia socialistă) s-a făcut, evident, în dauna sumelor pentru consum.

În cincinalul 1970-1974 au fost planificate investiţii în valoare de 540 miliarde lei, aproximativ 100 de miliarde pe an. De pildă în 1973 au fost planificate aproape 100 miliarde de lei investiţii, la scara întregii ţări. Aceste cifre au fost exprimate de Ceauşescu public, cu diverse prilejuri, ca motiv de mândrie. Public mai era şi procentul investiţiilor din totalul venit - în jur de 30%. Însă cât era venitul naţional în mărime absolută, n-a mai spus. Ca să arate progresul, menţiona acest indicator doar în mărimi relative, anume de câte ori crescuse în timp, faţă de diverşi ani de referinţă. Aplicând procentul la suma totală s-ar fi putut lesne deduce cât anume din investiţia totală se datorează surselor interne, şi cât creditelor din exterior.

Oricum, chiar şi public, dar fără a pronunţa cuvântul „credite“, Nicolae Ceauşescu a recunoscut că ritmul accelerat de dezvoltare impus economiei româneşti nu putea fi susţinut exclusiv din resurse interne. „Pe lângă eforturile proprii, intenţionăm însă să (sic!) dezvoltăm şi o largă colaborare cu alte state - atât socialiste cât şi nesocialiste“, le-a spus el unor jurnalişti vest-germani curioşi să afle cum o să se descurce România cu aşa obiective economice ambiţioase. „Deci, pentru a menţine acest ritm, sunt necesare eforturi susţinute proprii, cât şi o largă colaborare internaţională“.

Industria, regina economiei socialiste

În plan concret, fidel ideologiei, Nicolae Ceauşescu a urmat modelul de dezvoltare economică bazat pe industrializare. Repartizate pe ramuri industriale, la începutul anilor ʼ70 majoritatea banilor au fost direcţionaţi spre industrie (47,5%). Urma, la mare distanţă agricultura (16% la începutul anilor), apoi construcţiile de locuinţe (circa 13%), transporturile (aproape 10%). Pe ramuri industriale, cele mai mari sume au mers spre aşa-numita „grupă A“ - industriilor producătoare de mijloace de producţie precum extractivă, metalurgică, construcţii de maşini, care primeau aproximativ 85% din totalul banilor alocaţi industriei în general. Restul de 15% erau direcţionaţi spre industria producătoare de bunuri de consum (alimentară, textilă, încălţăminte).

Campion la tăiat panglici

Rezultat al investiţiilor anterioare, în 1973 au fost inaugurate mai multe obiective industriale. La 1 februarie, de pildă, intră în funcţiune întreprinderea Electroargeş, la Curtea de Argeş. Aprilie pare să fi fost luna „inaugurărilor“ în industrie. La Brăila a fost tăiată panglica noii fabrici de excavatoare. La uzinele Electroputere din Craiova, în aceeaşi lună a intrat în fabricaţie cel mai mare transformator-bloc produs de industria românească. La Tulcea a fost dat în folosinţă aeroportul. Două luni mai târziu, îşi făcea debutul în industria românească uzina de alumină din acelaşi oraş. Plenara CC al PCR din iunie 1973 a aprobat construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră - „complex hidro-energetic şi de transport“. În octombrie, a fost inaugurată fabrica de amoniac de la Slobozia, iar la capătul lunii - barajul de la Vidraru, parte a ansamblului hidroenergetic de pe râul Lotru. În ultima lună a lui 1973 a fost inaugurat combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte.Parte din investiţii proveneau din efortul propriu al României, parte din surse atrase (credite externe). În 1973, politica externă  ale lui Ceauşescu pot fi descrisă şi ca o goană după credite, căutate atât la est cât şi la vest.

Băierele pungii sovietice s-au deschis pentru Ceauşescu

În 1970, în urma sesiunii CAER de la Varşovia, a apărut Banca Internaţională de Investiţii (B.I.I.), specializată în creditarea pe termen mediu şi lung a economiilor socialiste. La început, România a refuzat să participe astfel că banca s-a constituit cu aportul de capital al Bulgariei, Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei, Mongoliei, Republicii Democrate Germane şi Uniunii Sovietice. România lui Ceauşescu a jucat vodevilul „independenţei“ mai puţin de un an, aderând la B.I.I. în 12 ianuarie 1971.

Subscrierea de capital s-a făcut în raport cu ponderea fiecărei ţări în comerţul exterior al statelor CAER. Cea mai mare sumă a fost avansată de URSS, urmată de RDG, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România şi Mongolia. Deşi a contribuit cu cea mai mică parte la capitalul iniţial, între 1971-1973 România a fost creditată cel mai mult dintre toate statele membre CAER, pe primul loc situându-se Uniunea Sovietică. Pe lângă credite, România s-a mai ales şi cu profiturile rezultate de pe urma funcţionării Băncii CAER-ului, care au crescut constant între 1971-1974. Distribuţia profitului se făcea proporţional cu capitalul vărsat.

De la americani zâmbete da, dolari ba

Simultan, Ceauşescu a început să acceseze pieţele financiare occidentale în căutare de disponibilităţi pentru creditarea economiei. În 1972, a anunţat cu mândire că România a obţinut statutul de ţară în curs de dezvoltare. Însă creşterea ratingului, pentru care presase în toate discuţiile cu liderii occidentali, s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri: a obţinut unele avantaje pentru comerţul exterior, dar i s-a închis robinetul creditelor „ieftine“, cu dobânzi foarte mici, acordate ţărilor subdezvoltate. În stilu-i caracteristic, Ceauşescu ar fi vrut taxe vamale preferenţiale, ca pentru ţările în curs de dezvoltare, şi dobânzi liliputane, ca pentru ţările subdezvoltate.

A încercat la Bonn, a încercat şi la Washington, dar n-a izbutit mare lucru.

În 4 decembrie 1973, în timpul vizitei oficiale în Statele Unite, Ceauşescu, secondat de Manea Mănescu, George Macovescu, Vasile Pungan şi ambasadorul Bogdan au discutat cu Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA, George Schultz, ministrul de Finanţe şi alţi oficiali de la Departamentul de Stat. Ceauşescu a presat continuu pentru credite pe termen lung şi cu dobândă mică. Voia 500-600 miliarde de dolari. 

China a oferit României un credit fără dobândă, s-a lăudat el americanilor, şi chiar a fost criticat pentru asta, s-a mai plâns el, făcând aluzie la ruşii care nu vedeau cu ochi buni „prietenia româno-chineză“. Le-am spus că dacă nu le convine că mă împrumut de la chinezi, să ne crediteze ei în aceleaşi condiţii, s-a lăudat el. Vă las locul meu, dacă sunteţi atât de eficient, poate ne obţineţi şi nouă credite fără dobândă, l-a ironizat ministrul Finanţelor Schultz. Noi n-a reuşit niciodată să ne împrumutăm atât de ieftin.

În discuţie a intervenit şi Kissinger, cu o propunere la fel de năstruşnică: ce-ar fi ca România să ia credite fără dobândă de la chinezi şi să-i împrumute cu ele pe sovietici? Ba deloc, a sărit Ceauşescu, nesesizând sau făcându-se că nu pricepe ironia. 

Şi a dezvăluit planul lui menit să-i impresioneze pe americani: dacă îi dau aceşti bani în condiţiile impuse de el, se angajează să-i folosească pentru a cumpăra produse americane. Nu-i vom cheltui pentru drumuri sau pentru bunuri de consum, a promis Ceauşescu, ci pentru industrializare. Acum vedem că avem de-a face cu un negociator foarte abil, a continuat secretarul de Stat Kissinger. Dar ministrul Schultz a rămas pe poziţiile iniţiale: Statele Unite nu sunt interesate să crediteze, pentru că deja contribuie cu 40% din bugetele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi ale Fondului Monetar Internaţional, şi l-a redirecţionat pe Ceauşescu spre aceste două instituţii. În plus, dobânzile pe pieţele mondiale sunt de 10%, a barat Schultz elanul oaspetelui. Noi nu cunoaştem provenienţa naţională a fondurilor BIRD şi FMI, a replicat Ceauşescu. În plus, cu 10% găsim să ne împrumutăm de oriunde. Germaniei Federale îi plătim 6%, a completat el, dezvăluind şi aşteptările pe care le avea de la americani: maximum 2%. Oficialii SUA au rămas insensibili la toate argumentele. Punctul final l-a pus Henry Kissinger: SUA creditează ieftin statele subdezvoltate or în lume sunt ţări care stau mult mai prost ca România.

Rezultatul discuţiilor cu Ceauşescu despre bani au fost sintetizate de către Departamentul de Stat într-o telegramă trimisă misiunii de la Bucureşti. Prudenţi, au expediat-o în acelaşi timp şi la Moscova, informând astfel că administraţia de la Washington nu a dat curs cererilor lui Ceauşescu. Spectaculoasă la nivelul declaraţiilor şi protocolului, relaţia cu administraţia Nixon n-a adus în România râurile de dolari visate de Ceauşescu.

 

citeste totul despre: