O nouă carte semnată Ştefan Mitroi

Romancierul, poetul, dramaturgul, scenaristul şi jurnalistul Ştefan Mitroi, care este onorat cu premiul Academiei Române, cu premiile Uniunii Scriitorilor, cu premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, aflat astăzi, după opinia mea, - şi am toate argumentele ce mă fac să cred că nu greşesc – în elita scrisului literar românesc.

Şi care, prin ultimele romane, Bâlciul de argint, Atunci când era mereu duminică, Goarna lui Tuturuz şi Tatăl fiilor mei ne atrage atenţia asupra faptului, cu deosebire important, că se îndreaptă spre condiţia romancierului de anvergură europeană prin abordarea cu o siguranţă şi cu o emoţionantă poezie spre un univers magic inspirat de spiritul lui Marques.

Ştefan Mitroi exploatează admirabil mitologia identitară ţărănească românească a ţinutului natal, geografie recunoscută pentru bogăţia ei excepţională, geografie cuprinzând Teleormanul, Vlaşca şi Romanaţiul, fermecătoare prin virtuţile care îmbracă folclorul, cântecul, portul, metafora, sărbătorile păgâne şi religioase ale calendarului ţăranului român.

Astfel, el consacră, primul în literatura noastră, universul magic amintit într-o imagine singulară, venită să unească, aşa cum spune şi titlul cărţii recenzate azi, „Poveştile cerului, poveştile pământului”.

Îmi îngădui, astăzi, cu asentimentul autorului şi al editurii (RAO), să vă ofer drept argument al opiniei mele una din cele 164 de tablete selectate riguros de autor dintre cele publicate în cotidianul „Lumina”, alcătuind o antologie, pentru că este vorba de o antologie. Tableta se intitulează Aşteptarea cea mare.

„Nu cer nimic, decât să mă pot ridica de la pământ, cam până unde începe cerul, cam cât să-mi potolesc pofta de a săruta tălpile lui Dumnezeu.

Nu cer nimic, decât ca ţărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc, măcar o zi pe an, dacă nu, măcar o zi din restul vieţii mele, dacă nu, măcar o singură clipă, numai atât!

Nu cer nimic, decât ca durata acestei clipe să încapă toţi anii pe care i-am trăit împreună, şi uitarea în care s-au transformat amintirile să se facă amintiri la loc, şi viaţa ce s-a transformat în amintiri să se facă viaţă la loc, iar în dimineaţa acestei vieţi, totuna cu dimineaţa clipei, mama să mă ţină în braţe şi să-mi spună: mai încolo, spre amiază, totuna cu amiaza clipei, va trebui să ajungi la cer singur! Şi să văd apoi că s-a făcut seară, totuna cu seara clipei, şi să aştept întruna să-mi crească aripi. Nu cer nimic, decât să pot aştepta asta mereu, şi în timp ce aştept, să mi se pară că zbor, şi în timp ce zbor, să mi se pară că atimg cerul cu mâna, şi în timp ce-l ating, să mi se pară că mor, şi în timp ce mor, să-mi fie poftă să sărut tălpile lui Dumnezeu.

Şi chiar să le sărut, fără să mi se pară deloc, şi în timp ce le sărut, ţărâna în care s-a întors mama să se facă om la loc şi să mă ţină în braţe şi să râdem toţi trei, adică şi Dumnezeu, şi mama, şi eu. Să nu ne oprim în niciun veac al clipei din râs!”