Nijinski despre sine, adică despre viaţă, artă, nebunie şi despre Dumnezeu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Despre „Jurnalul necenzurat“ al lui Vaslav Nijinski apărut recent în colecţia „Yorick“ a editurii bucureştene „Nemira“, în traducerea Ralucăi Rădulescu, s-ar putea scrie nu doar în mai multe feluri, ci şi dintr-o pluralitate de perspective.

Jurnalul ar putea fi lesne integrat într-o istorie a nebuniei, pentru psihiatri ar putea, cu certitudine, să funcţioneze, graţie mărturiile voluntare dar şi involuntare conţinute, asemenea unui preţios material de studiu, un istoric al medicinei s-ar putea sluji de el pentru a scrie un eseu despre felurite forme de boală de care au suferit de-a lungul vremurilor marii artişti ai omenirii. Maniaco-depresivii devastaţi de revenirea periodic-obsesivă a apropiaţilor subiectului, adică acele fiinţe şi demoniace, şi bune care i-au marcat definitiv artistului bolnav gândirea, conştiinţa. În cazul nostru, mai corect spus al lui Nijinski, locul prim îl deţine Serghei Diaghilev, creatorul, dar şi impresarul Baletelor ruse care au făcut din dansator o vedetă, un vârf de lance al modernizării adesea sfidătoare a formelor de expresie artistică, dar care a şi profitat fizic de cel care şi-a aşternut pe hârtie mărturia. „Diaghilev crede că el e Dumnezeul artei. Eu cred că eu sunt Dumnezeu. Eu vreau să îl văd pe Diaghilev între patru ochi, ca să înţeleagă totul foarte clar. Vreau să demonstrez că toată arta lui Diaghilev e o prostie seacă. Dacă voi fi ajutat, îi voi ajuta pe oameni să-l înţeleagă pe Diaghilev, eu îl cunosc pe Diaghilev mai bine decât se cunoaşte el însuşi, eu îi ştiu părţile sale şi cele puternice, eu nu mă tem de el“. Ş.a.m.d. Mai puţin explicitată la nivelul motivelor, nu însă şi mai neobsesivă este evocarea în paginile Jurnalului a lui Serghei Prokofiev.

Chiar lingviştii sau poeticienii s-ar putea servi de cartea pe care Nijinski ba a vrut, ba nu a vrut să o scrie, ba a dorit ca sfâşietoarea, indirecta lui confesiune sau foaie de observaţie să devină publică, ba a cerut ca ea să fie ascunsă, pentru a studia contradicţiile de organizare ale textului. Generarea incoerenţelor. Ori valoarea stilistică a adversativelor. Care sunt plasate cu o, probabil, involuntară generozitate nu aproape în fiecare pagină, ci chiar în fiecare frază. O realitate care, pe un istoric al teatrului, e imposibil să nu îl ducă cu gândul la mecanismul generării contradicţiilor ce fac, în bună parte, savoarea replicilor din literatura dramatică a absurdului. Aceiaşi lingvişti sau poate alţii ar putea fi interesaţi de Jurnalul necenzurat al lui Vaslav Nijinski spre a explora invazia pronumelui personal la persoana întâi. Dar şi pentru a studia felul în care se poate construi aberant lingvistic raportul cauză-efect. Iată, în acest sens, numai câteva exemple: „Eu mă tem că viaţa mea nu e bună, dar simt că viaţa mea e bună. Eu voi continua să scriu mâine, căci Dumnezeu vrea să mă odihnesc“. Sau: „Eu mă tem pentru oameni, căci eu cred că ei mă vor ucide. Eu îi iubesc pe oameni dacă ei mă vor ucide, căci ei sunt creaţia lui Dumnezeu. Eu îmi iubesc soţia. Ea mă iubeşte pe mine, dar ea crede că doctorul Frenkel e Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu, nu doctorul Frenkel. Eu îl iubesc pe doctorul Frenkel... Doctorul Frenkel a întrebat lucruri neraţionale căci vrea să îmi studieze creierul. Eu vreau să îi studiez lui raţiunea. El nu îmi poate studia mie creierul, căci nu l-a văzut“. Ş.a.m.d.

Cartea ar mai putea fi citită ca un material de lucru de toţi aceia ce de dovedesc interesaţi de motivele în virtutea cărora un om bolnav doreşte să se identifice cu Dumnezeu. „Eu sunt dumnezeu şi adresa mea e la dumnezeu“. În calitatea auto-atribuită de Dumnezeu, Nijinski vrea să scrie o carte. O carte despre sentiment. „Eu vreau să o semnez Nijinski pentru reclamă, dar numele meu e Dumnezeu. Eu îl iubesc pe Nijinski nu ca Narcis, ci ca Dumnezeu. Eu îl iubesc căci el mi-a dat viaţă. ... Eu sunt Nijinski. Nijinski este eu. Eu nu vreau ca lui Nijinski să-i facă rău şi de aceea voi avea grijă de el. ... Eu sunt un Dumnezeu bun“. Ş.a.m.d.

Jurnalul necenzurat al lui Nijinski reprezintă rezultatul recuperării caietelor de însemnări, trei la număr, făcute de-a lungul celor şapte săptămâni cât dansatorul a fost internat într-un sanatoriu din Elveţia. Jurnalul este divizat în două părţi. Prima Carte. Despre viaţă şi Cartea a doua. Moartea. Datează din 1919.

După anul 1919 a intervenit complet şi cumplit moartea civilă a lui Nijinski. Cea fizică a venit doar în anul 1950. Cel mai indicat, după părerea mea, e ca Jurnalul necenzurat al lui Vaslav Nijinski să fie parcurs ca o însemnare a alunecării spre moarte.

Nu pot să închei însemnările mele despre carte fără o vorbă de recunoştinţă pentru efortul considerabil şi fructuos depus de Raluca Rădulescu în traducerea unui text plin de capricii.

Vaslav Nijinski - JURNAL NECENZURAT - Traducerea: Raluca Rădulescu, Colecţia Yorick, Editura Nemira, Bucureşti, 2018

Imagine indisponibilă
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite