„În primul an, televiziunea i-a mers bine: angajase reporteri, cumpărase filme americane la mâna a treia, piratase programele nemţeşti şi italiene şi, după miezul nopţii, băga filme porno, mare succes! Piesa de rezistenţă a grilei de programe era talk-show-ul M*ie Show. În această emisiune, fără oră fixă de difuzare, M*ie apărea în sufrageria apartamentului său şi vorbea cu un invitat despre subiectele de actualitate ale oraşului nostru.

Dacă la combinatul siderurgic izbucnea o grevă, M*ie invita în studio un muncitor. Eu jucam rolul «invitatului». (...) Când o casă de schimb valutar era jefuită, eu apăream la M*ie Show în calitate de martor. Când avea loc un grav accident de circulaţie, eu dădeam interviu la M*ie Show, fireşte sub alt machiaj. Când spitalul rămânea fără medicamente, eu protestam la M*ie Show împotriva guvernului şi a medicilor care iau şpăgi pentru operaţiile de apendicită. Când americanii au bombardat Belgradul, eu am fost la M*ie Show, dându-mă drept consul al Iugoslaviei şi am condamnat atacul mârşav al lui Bill Clinton. Interviurile i le dădeam gratis. Am apărut la M*ie Show în mai multe roluri decât a avut Al Pacino în toată cariera lui la Hollywood: traficant, peşte, aurolac, marinar fugit de pe un vas românesc sechestrat într-un port din Egipt, profesor dat afară pentru că bătuse doi elevi care se drogau în closetul şcolii, manelist, clarvăzător, bolnav de SIDA – ideile de personaj îi aparţineau lui M*ie în funcţie de context.

Când preşedintele ţării a făcut o vizită în oraş, M*ie i-a lansat, în plină conferinţă de presă, o invitaţie la M*ie Show, anunţându-l că ar fi primul politician la talk-show-ul său. Preşedintele s-a prefăcut că nu aude. Atunci, M*ie a repetat invitaţia: «Vorbiţi poporului la M*ie Show, domnule preşedinte!», dar n-a mai apucat să primească răspunsul pentru că a fost evacuat cu forţa de poliţişti şi amendat la secţie pentru ofensă adusă autorităţilor. Fireşte, seara, la M*ie Show, în calitate de reprezentant al sindicatului jurnaliştilor din România, venit urgent de la Bucureşti, i-am înjurat de mamă pe poliţişti şi pe preşedintele ţării pentru tratamentul aplicat ziaristului Mihai Lunescu, zis M*ie. A doua zi, doi inspectori de la Consiliul Naţional al Audiovizualului, însoţiţi de poliţişti, au sunat la uşa lui M*ie, anunţându-l că licenţa de televiziune îi este retrasă şi că trebuie să-i sigileze aparatura. Ziaristul a ieşit pe post şi a urlat ca un leu rănit de moarte: «Săriţi, fraţilor, că mă omoară!». Urletul prietenului meu a strâns în jurul blocului vreo două sute de susţinători, care şi-au strâns mâinile şi au format un «lanţ viu». Înjurăturile telespectatorilor i-au gonit pe inspectori. «Am trezit societatea civilă!», mi-a spus M*ie, mândru şi emoţionat, şi mi-a dat de băut până dimineaţa.“