La taifas cu Nadia, diva războiului rece şi a capitalismului fierbinte

România a fost, la început de an 2014, în toată presa literară a Franţei. România aceea mai glossy decît a nostalgicilor: dacă tot trebuia să iasă „în lume“, să stea la cozi, femeile se machiau înainte, ca pentru singurul moment monden al zilei. România aceea mai neagră, mai naturalistă decît un film de Mungiu: femeile care se îmbolnăveau în urma unui avort nu aveau dreptul să fie îngrijite într-un spital – stipula decretul.

E decorul netrucat pe care scriitoarea franceză Lola Lafon l-a folosit, cu infinită delicateţe, pentru evoluţia ei... la bîrnă. Ultima sa carte, «La petite communiste qui ne souriait jamais », brodează pe destinul Nadiei Comăneci o ficţiune complexă şi tulburătoare, cu deschideri filozofice şi politice: cum îşi permit fetiţele-gimnaste, excepţionale mecanisme aerodinamice, să devină femei? De ce libertatea „sponsorizată“ a Vestului ar fi superioară altor sisteme sociale şi politice? Aşa cum Nadia a sedus, la 14 ani, o planetă întreagă de spectatori şi jurnalişti, sfidînd tehnica tabelei de marcaj de la Montréal cu primul 10 din istoria gimnasticii mondiale, a patra carte a Lolei Lafon i-a sedus pe cititorii şi criticii Franţei, care nu contenesc să o invite în platouri de televiziune şi studiouri de radio, să deseneze, fermecaţi, piruete de cuvinte şi acrobaţii stilistice în presa de gen. Semn că Lola Lafon a ştiut să vadă ceva şi a ştiut cum să-l povestească. Bagatelă de scriitor.

Viaţa Nadiei - un film mut

Cartea e, mai întîi, un straniu dispozitiv literar. Scriitoarea îşi avertizează cititorii: nu vor citi o reconstituire istorică a vieţii Nadiei, chiar dacă, respectate întocmai, datele, locurile şi evenimentele creează un puternic (şi înşelător) efect de real. Lola Lafon a ales însă să umple golurile şi tăcerile, să păstreze ipoteze şi versiuni neverificabile şi să imagineze un schimb de păreri cu Nadia însăşi, în jurul cărţii care face din ea un subiect şi un personaj: „Discuţiile între naratoarea romanului şi gimnastă rămîn o reverie fictivă, un mod de a restitui vocea personajelor în acest film aproape mut care a fost parcursul Nadiei C. între 1969 şi 1990“, scrie, într-un „Cuvînt înainte“, Lola Lafon.

Romanul unei „închideri“

Capitolele desfăşoară, rînd pe rînd, nuclee narative şi detalii de atmosferă, ca într-o reuşită biografie literară: gimnasta este descoperită de Béla Karolyi, se antrenează, mănîncă prost, ca toate celelalte fetiţe, visează noaptea că, în cursul exerciţiului, cade de pe bîrnă, devine un „minifuncţionar al acrobaţiei“ care cîştigă tot ce se poate cîştiga în concursuri, un „robot comunist de 40 de kile“, care participă cu indiferenţă la conferinţe de presă cu jurnalişti străini, la olimpiadele din lumea liberă. Ceea ce reuşeşte redutabil Lola Lafon este să acumuleze, pe nesimţite, o tensiune vibrantă, care nu pare a personajului, ci a modului în care personajul e receptat de ceilalţi. „De ce nu surîde niciodată copila asta?“ se întreabă jurnaliştii occidentali, avizi de detalii crocante pentru a fantasma pe marginea clivajelor politice între lumi etern ierarhizate valoric. „Să zîmbesc, da, mare lucru! Dar să termin mai întîi ce am de făcut“, le răspunde Nadia, ridicînd din umeri şi păstrîndu-şi pînă la ultima filă a cărţii un soi de opacitate constitutivă, din care scriitoarea trage firul de mister al acestei personalităţi care a subjugat spectatori, mame şi fetiţe din Vest, a întors istoria gimnasticii, a pus pe jar comentatori şi jurnalişti, a îmbolnăvit de fascinaţie şi gelozie gimnaste ruse şi americane, a scandalizat deopotrivă. Ajunsă peste Ocean, după ce a fost ajutată să fugă din România, în noiembrie 1989, Nadia e întrebată hărţuitor la conferinţa de presă: ştiţi că cel care v-a ajutat e căsătorit şi tată a patru copii?

Citiţi continuarea în Dilema Veche.