Articol publicat pe blogul Despre Opera.

N-a fost multă lume la această lansare, dar a fost multă iubire pentru Ioan Holender, fie şi numai prin faptul că alături de el au stat toţi autorii volumului (cu excepţia domnului Livius Ciocârlie, suferind) dar şi ministrul culturii, pe lângă prieteni şi jurnalişti invitaţi.

Termenul de carte poate părea puţin exagerat, cele 141 de pagini din volumul luxos tipărit pe hârtie velină, cartonat şi supra-copertat, conţinând texte semnate de şase autori.

Cel mai important este, desigur, primul, „Privesc în trecut ca să văd viitorul”, semnat de Ioan Holender, de 32 de pagini, un text memorialistic despre experienţele domniei sale ca director onorific şi apoi artistic al Festivalului „George Enescu”. Ioan Holender nu este un scriitor de talent, nici verva şi nici metafora nu-i sunt foarte la îndemână pe hârtie. Dar asta nu are importanţă aproape deloc, pentru că are ce povesti, biografia lui, chiar şi după despărţirea de Wiener Staatsoper, după 19 ani de directorat, fiind fabuloasă: consilier artistic al Metropolitan Opera din New York, sau al Operelor din Budapesta şi Tokyo, realizatorul unei emisiuni culturale la Servus TV din Austria etc. Pentru un meloman, atribuţiile lui Ioan Holender (mai ales în perioada vieneză) sunt un dream job, una dintre activităţile sale cele mai importante fiind aceea de a urmări cât mai multe premiere muzicale (de operă în mod special), fie că este vorba despre debutul unui artist într-un anumit rol sau de o producţie nouă.

Prezenţa mea constantă la premierele şi spectacolele din Europa, precum şi la cele din New York sau Chicago, era indispensabilă pentru a şti mereu şi nemijlocit cum arată prestaţiile reale ale cântăreţilor, dirijorilor şi regizorilor – deveniţi din ce în ce mai importanţi pentru teatrul muzical.

Dar asta este o observaţie de meloman, pe care nu m-am putut abţine să o fac. Capitolul este mult mai interesant prin lipsa de menajamente a comentariilor pe care le face Ioan Holender, de o francheţe care îţi taie respiraţia, dar, în acelaşi timp, fără a urmări să jignească pe cineva şi fără să iasă din limitele bunului simţ. Această abordare directă a unor episoade care le-ar putea părea multora ca fiind delicate (de exemplu, forfaitul lui Bertrand de Billy de la Enescu 2013, sau cel al Angelei Gheorghiu de la ediţia din 2007) nu urmăreşte picanteria sau scandalul, ci doar explicarea unor principii pe baza cărora s-au luat diferite decizii dificile. Pe de altă parte, textul este confesiunea unui om ajuns la vârsta de 80 de ani, care nu se teme (nu că s-ar fi temut prea tare nici până acum) că ar putea pierde ceva fiind brutal de sincer. Toată această retorică percutantă face ca textul să fie citit cu lăcomie şi, odată ajuns la finalul lui, să producă frustrare cititorului pentru că nu e mai lung (sau chiar mult mai lung). Holender nu se sfieşte să califice drept „cam monotonă” direcţia lui Christoph Eschenbach din Concertul pentru vioară de Max Bruch (solist Pinchas Zuckermann) din 2007, producţia lui Petrică Ionescu pentru Œdipe ca „enervantă, costisitoare şi superficială”, să deplângă eşecul recuperării poetului Paul Celan în cultura românească sau să îi facă un portret necruţător dar corect Angelei Gheorghiu. Exemplele pot continua cu exhibarea lipsei de commitment a clasei politice faţă de bugetul festivalului, sau cu neuitarea „eternelor sandvişuri uscate”, o adevărată emblemă a comunismului RAAPPS. În acelaşi timp, explicaţiile privind deciziile luate sunt, aşa cum am spus mai devreme, bazate pe principii clare, conform cărora cheltuirea banului public trebuie să se facă responsabil, astfel că argumentele sale devin imbatabile pentru explicarea onorariilor mai mici plătite de festival orchestrelor româneşti, corespunzător cotei internaţionale reduse a acestora, sau pentru desfiinţarea concursului de canto din cauză că juriul ajunsese să fie la fel de mare cât numărul de participanţi. Un om care nu idealizează trecutul şi nu ezită să observe când nostalgia devine o piedică, Ioan Holender ne arată, de fapt, ce înseamnă să fii un adevărat director de instituţie muzicală şi cât de mare este diferenţa între ceea ce trebuie făcut şi ceea ce se face pe la noi. Asta nu înseamnă că tot ce spune domnia sa devine automat axiomă, subiectivitatea ocupând un loc destul de important. De exemplu, ansamblul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” este catalogat drept „ambiţios şi concentrat”, triumfând în concertul cu Gurre-Lieder de Schoenberg din 2013, deşi, câteva pagini mai încolo, „nivelul orchestrei scade continuu” şi „a reuşit să-şi autodistrugă renumele” doar pentru că favoritul domniei sale, dirijorul Cristian Mandeal, a fost nevoit să plece de la conducerea ei. Dar până şi această lipsă de fair-play este explicabilă prin însuşi faptul că directorul de operă şi sindicatele sunt mereu într-o relaţie antagonică, fiecare cu dreptatea sa. De fapt, aceste pasaje arată doar perspectiva managerului, pe care nimeni nu-l poate obliga să îmbrăţişeze cauza sindicală.

Densitatea scrisului lui Ioan Holender, care nu-şi permite nici o reverie poetică, este principalul motiv pentru care această carte merită cumpărată şi citită.

Prin contrast, capitolele semnate de Livius Ciocârlie şi Emil Hurezeanu debordează de talent scriitoricesc, chiar dacă ele sunt mai mult nişte omagii pentru Ioan Holender decât nişte eseuri despre Festivalul Enescu.

„Holi”, textul lui Livius Ciocârlie, este de o tandreţe emoţionantă, pe care ironia cu care îşi tachinează prietenul din copilărie nu o poate disimula, ci dimpotrivă, o sporeşte:

Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească („De unde ai scos tu că am nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da' şi că mă băteai la tenis!?”), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor '90, când a sunat la poartă şi, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: „Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi”, de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani.

Emil Hurezeanu, în secţiunea lui, „Holismus”, copleşeşte de rafinament lingvistic şi erudiţie, cu atât mai mult cu cât el nu este un spectator frecvent al sălilor de concerte, dar asta nu-l împiedică să îi facă un portret extraordinar lui Ioan Holender:

Revenit peste ani la Timişoara ca ilustru fiu risipitor, Holender îl întâlneşte pe fostul tartor comunist mic, dar afurisit, Sebeşan. Jucase un rol determinant în proscrierea studentului de la Politehnică. (în urma unui discurs în cantina studenţească, după Budapesta 1956, n.n.) Sebeşan îi cere iertare pentru trecut. Holender îl priveşte mai atent şi observă că îi lipseşte o mână. „— Ce-ai păţit, măi Sebeşene? — Păi, m-au prins comuniştii că fusesem în tinereţe ţărănist, m-au arestat şi m-au torturat în închisoare. Aşa mi-am pierdut mâna.” Holender realizează grozăvia oamenilor sub vremi, fie ei buni sau răi. În timp ce povesteşte, ochii i se umplu de lacrimi. Îmi face semn cu mâna, spunând: „Asta n-o dai în film, aşteaptă să-mi treacă.” Am dat-o. Încă nu i-a trecut, din fericire.

Ioana Marghita semnează un capitol despre istoria Festivalului „George Enescu”, care ar putea fi punctul de plecare al unei cărţi cu acest subiect, trecând în revistă nu atât un meniu îmbelşugat şi scump al vedetelor şi concertelor din festival, cât mai ales contextul şi evoluţia lui. De la motivaţiile propagandistice şi defensive ale lui Petru Groza în faţa criticilor venite de din Occident faţă de stalinizarea culturală a României, care au condus la înfiinţarea festivalului, trecând prin izolarea şi austeritatea naţional-comunismului de pe vremea lui Ceauşescu şi încheind cu apogeul ultimelor ediţii, Ioana Marghita survolează, ca într-un scenariu de film documentar, drumul de peste cincizeci de ani al unui mare eveniment cultural românesc. E un text pe care mai ales cei care sunt la primele contacte cu festivalul ar trebui să-l citească neapărat.

Dan Dediu experimentează terminologii aparent incongruente cu ideea de festival de muzică clasică, ceea ce este absolut normal la un compozitor contemporan (chiar cel mai important  din România). Cavaleri Jedi, ikebana, lifestyle sau Gesamtkunstwerk etc. sunt pretexte pentru o analiză foarte serioasă a organizării festivalului dar şi a concursului, de la ediţia din 2009 şi până azi, având ca efect o radiografie, cea a unui succes scanat, cartografiat, catalogat, demonstrat ca într-o geometrie euclidiană.

Sever Voinescu încheie volumul cu un eseu despre Festivalul „George Enescu”, o jonglerie intelectuală în care Oraşul (un obiect etern al fascinaţiei filosofice) şi Muzica se intersectează prin oameni şi prin comportamente, rezervând ultimele trei pagini unui elogiu adus lui Ioan Holender ca „vinovat” al ultimei transformări a festivalului, cea de la un eveniment cultural la o instituţie.

În aceste condiţii, ceea ce părea mai degrabă o colecţie de schiţe, puţin cam scumpă în raport cu dimensiunile volumului, se dovedeşte a fi o lectură surprinzător de consistentă şi comentabilă la orice nivel de cunoaştere sau de experienţă a cititorului în raport cu Festivalul „George Enescu”. Nu este un facil laudatio de 141 de pagini, deşi reverenţa nu lipseşte, şi nici nu ar avea de ce să lipsească, ci este un eseu maximalizat la 141 de pagini, cu atât mai interesant cu cât cuprinde şase perspective, diferite ca abordare, dar convergente, asupra aceluiaşi fenomen românesc al bienalului „Enescu”. Dincolo de acest volum se poate construi, pentru că nimic nu rămâne blocat în eternitate în ceea ce priveşte un diamant cu o densitate enormă de aproape o sută  de concerte, aşa cum s-a instituţionalizat festivalul. Dacă se poate vorbi despre o „eră Holender”, continuarea ar trebui să fie o schimbare, care să extindă peste cultura românească mai mult din strălucirea acestui diamant păzit cu orgoliu dar şi cu realism de către fostul director al Wiener Staastoper. Şi poate că această schimbare, în fapt o adaptare la secolul XXI muzical, ar putea fi începută chiar de Ioan Holender. Şi ar fi, în acest caz, o adevărată apoteoză a epocii lui.

Cartea se poate procura de la sediul ONB, aşa că, atunci când veţi mai merge la un spectacol, după deschiderea stagiunii, e bine să aveţi 49 de lei pe care îi puteţi cheltui cu folos, cumpărând-o.