„Eroul discret“, un nou roman al lui Mario Vargas Llosa, lansat în România. Fragmente în avanpremieră

„Eroul discret“, un nou roman al lui Mario Vargas Llosa, lansat în România. Fragmente în avanpremieră

Scriitorul Mario Vargas Llosa FOTO Editura Humanitas

Un nou volum semnat de scriitorul Mario Vargas Llosa, „Eroul discret“, va fi lansat mâine, 22 ianuarie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Acesta este primul roman publicat de Llosa după acordarea Premiului Nobel pentru literatură în 2010.

Ştiri pe aceeaşi temă

Invitaţii evenimentului sunt Juan Carlos Garcia Vidal, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti, Dana Pîrvan-Jenaru, critic literar, Marin Mălaicu-Hondrari, traducător, Marieva Ionescu, redactor, şi Iustina Croitoru, redactor-şef dezvoltare editorială Humanitas.
 
Încă de la apariţia lui la Editura Alfaguara în luna septembrie a anului trecut, romanul „Eroul discret“ a intrat în topul celor mai râvnite cărţi de ficţiune întocmit de cotidianul „El Mundo“. Tot la sfârşitul anului trecut, volumul a apărut la Editura Humanitas în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.
 
„Un roman de mare forţă, cu accente de melodramă impregnată de umor, ale cărui episoade se derulează într-un Peru eliberat de dictaturile militare. Cu Eroul discret, romancierul revine la temele lui obsedante: iubirea, libertatea, politica. Un roman marca Mario Vargas Llosa, scris impecabil, alert, ludic, inteligent, din galeria marilor romane care i-au adus scriitorului faima binemeritată şi Premiul Nobel pentru literatură.“ (Marin Mălaicu-Hondrari)
 
De curând, lui Mario Vargas Llosa i-a fost decernat premiul „Cortes de Cadiz“, o distincţie creată în 2009 de administraţia din Cadix pentru a omagia personalităţile şi instituţiile publice sau private care au contribuit la susţinerea drepturilor şi a libertăţii în spaţiul ibero-american. Motivaţia care a însoţit decernarea premiului menţionează rolul scriitorului peruan în „apărarea fără compromis a libertăţii, în presă ca şi în politică, şi eforturile sale de a conserva, prin literatură, perfecţiunea limbii spaniole“.
 
Mario Vargas Llosa va face în aprilie o donaţie de 30.000 de cărţi din colecţia personală către Biblioteca Regională din Arequipa. După restaurarea clădirii, o nouă aripă a bibliotecii i-a fost dedicată în întregime scriitorului peruan şi perspectivei deschise de acesta în cultură. Donaţia cuprinde şi carnete de notiţe sau scrisori private ale scriitorului, care vor fi aduse din cele trei reşedinţe ale sale din Paris, Madrid şi Lima.
 
Fragmente din romanul „Eroul discret“, de Mario Vargas Llosa: 
 
În dimineaţa aceea, Felícito Yanaqué, şeful firmei Transportes Narihualá, ieşi din casă, ca în fiecare zi de luni până sâmbătă,  la şapte şi jumătate fix, după ce făcuse o jumătate de oră de Qigong şi apoi un duş rece şi îşi pregătise mi cul dejun obişnuit: cafea cu lapte de capră, pâine prăjită cu unt şi cu câteva picături de miere. Locuia în centrul oraşului Piura, iar pe strada Arequipa începuse deja forfota matinală, tro tuarele înalte erau pline de oameni care plecau la serviciu, la piaţă sau care- şi duceau copiii la şcoală. Câteva fe mei mai bisericoase mergeau la catedrală, pentru slujba de la opt. Vân zătorii ambu  lanţi, stri gând din toţi bojocii, îmbiau cu bezele, acadele, plăcinte şi toate dulciurile posibile, în vreme ce la colţ, sub streaşina casei coloniale, se instalase deja orbul Lucindo, ţinând la picioare cutia pentru pomană. Totul la fel în toate zilele, dintotdeauna.
 
Cu o excepţie. În dimineaţa aceea, cineva lipise pe vechea uşă de lemn, cu ţinte de fier, a casei sale, lângă inelul de bronz, un plic albastru pe care se putea citi, scris cu majuscule, numele proprietarului: „DON FELÍCITO YANAQUÉ“. Din câte-şi amintea, era pentru prima dată când cineva îi lăsa o scrisoare aşa, de parcă ar fi fost o citaţie sau o amendă. Firesc ar fi fost ca poştaşul să strecoare plicul înăuntru prin fanta de la uşă.
 
Desprinse plicul, îl deschise şi citi, murmurând din buze:
„Domnule Yanaqué,
Faptul că firma dumneavoastră, Transportes Narihualá, o duce atât de bine e o mândrie pentru Piura şi pentru locuitorii săi. Dar e şi un risc, pentru că orice firmă de succes e expusă furturilor şi vandalismelor de tot felul, comise de răuvoitori, de invidioşi şi de alţi şarlatani, de care e plin pe aici, după cum ştiţi prea bine. Dar nu vă îngri joraţi.
 
Organizaţia noastră îşi va da tot interesul ca atât Transportes Narihualá, cât şi dumneavoastră personal şi onorabila dumneavoastră familie să fiţi protejaţi de orice neajuns, necaz sau ameninţare din partea răufăcătorilor. Taxa pen tru serviciile noastre va fi de 500 de dolari pe lună (după cum vedeţi, o nimica toată, la averea dumnea voastră). Vă vom contacta în curând pentru a vă preciza mo da litatea de plată.
 
Nu mai e nevoie să vă atragem atenţia asupra discreţiei de care trebuie să daţi dovadă. Toate acestea trebuie să rămână între noi. Dumnezeu să vă aibă în pază.“
În loc de semnătură, pe scrisoare apărea un păianjen desenat grosolan.
Don Felícito o mai citi de câteva ori. Era scrisă cu litere strâmbe şi avea pete de cerneală. Surprins şi amuzat, credea că e vorba de o glumă de prost gust. Mototoli scrisoa rea şi dădu s-o arunce la coşul de gunoi din colţul străzii, de lângă orbul Lucindo. Dar se răzgândi şi, după ce- o îndreptă, o puse în buzunar.
 
Un şir de douăsprezece blocuri despărţea casa lui din strada Arequipa de biroul său din bulevardul Sánchez Cerro. De data asta, nu parcurse distanţa pregătindu-şi în minte agenda de lucru a zilei, cum făcea mereu, ci tot gândindu-se la scrisoarea cu păianjen. Oare s-o ia în serios? Să meargă la poliţie? Şanta jiştii scriseseră că vor lua legătura cu el pentru „modalitatea de plată“. Mai bine să aştepte să -l contacteze, înainte să se ducă la poliţie? Poate că nu era altceva decât farsa unui glumeţ care voia să- i facă zile fripte. Şi totuşi, de ceva vreme, delincvenţa crescuse în Piura: spargeri, atacuri în plină stradă, chiar şi  răpiri despre care se zicea că erau comandate de familiile de albi din El Chipe şi Los Ejidos. Se simţea tulburat şi nehotărât, dar de un lucru tot era sigur: în nici un caz n-o să le dea un sfanţ bandiţilor. Încă o dată, ca de atâtea ori, îşi aminti de ce- i spusese tatăl lui înainte să moară: „Niciodată să nu te laşi călcat în picioare de cineva, fiule. Sfatul ăsta e singura moş tenire pe care ţi- o pot lăsa.“ Îl ascultase, nu se lăsase niciodată călcat în picioare. Şi, cum avea mai bine de jumătate de secol de viaţă în spate, era prea târziu să se mai schimbe. Era atât de absor bit de gânduri, încât abia ce l-a salutat pe recitatorul Joaquín Ramos, că a şi grăbit pasul mai departe; alteori se oprea să schimbe câteva vorbe cu boemul acela neobosit, care- şi petrecuse noaptea în vreo cârciumă şi acum se îndrepta spre casă, cu ochii sticloşi, cu eter nul lui monoclu şi târând după el o capră pe care o nu mea „gazela mea“.
 
Când a ajuns la sediul firmei Transportes Narihualá, deja plecaseră, conform orarului, autobuzele către Sullana, Talara, Tumbes, Chulucanas, Morropón, Catacaos, La Unión, Sechura şi Bayóvar, toate pline, la fel şi microbuzele către Chiclayo şi camionetele spre Paita. Câţiva oameni expediau colete şi se interesau de orarul de după- amiază al auto bu zelor şi microbuzelor. Secretara lui, Josefita, cea cu şolduri mari, privire cochetă şi bluze decoltate, îi lăsase deja pe birou lista cu întâlnirile de peste zi şi termosul de cafea pe care îl bea de dimineaţă până la ora prânzului.
 
― Ce e, şefule? îl întâmpină ea. Ce-i cu faţa asta? Aţi dormit rău azi-noapte?
― Mici probleme, îi răspunse el, scoţându- şi pălăria şi sacoul şi punându- le în cuier. După care se aşeză, dar se ridică imediat şi se îmbrăcă la loc, ca şi cum şi- ar fi amintit de ceva urgent.
― Mă întorc, îi zise secretarei, îndreptându- se către uşă.
Mă duc până la comisariat să depun o plângere.
― V- au călcat hoţii? întrebă Josefita privindu- l cu ochii ei mari şi jucăuşi. Mai nou, în Piura aşa ceva se întâmplă în fiecare zi.
― Nu, nu, am să- ţi povestesc.
 
Cu paşi hotărâţi, Felícito se îndreptă către comisariat, care se afla tot pe bulevardul Sánchez Cerro, nu departe de biroul lui. Era devreme încă şi căldura, suportabilă, dar ştia că peste o oră zona aceea plină de agenţii de turism şi de firme de transport o să-nceapă să dogorească, iar el o să se-ntoarcă la birou lac de transpiraţie. Miguel şi Tiburcio, fiii lui, îi spuseseră de ne nu mărate ori că era nebunie curată să porţi sacou, vestă şi pă lărie într- un oraş în care toţi, bogaţi ori săraci, umblau tot anul în tricou sau în cămaşă cu mânecă scurtă. Dar, din dorinţa de a avea mereu o ţinută sobră, nu se mai despărţise de toate acele articole de vestimentaţie, de când deschisese Transportes Narihualá, mândria vieţii lui; fie iarnă, fie vară, purta întotdea una pălărie, sacou, vestă şi o cravată cu nod mic. Era un băr bat scund şi foarte slab, chibzuit şi muncitor, şi, cât timp a trăit în Yapatera, locul unde se născuse, iar mai apoi în Chulu canas, unde făcuse primii ani de şcoală, niciodată nu a purtat încăl ţări. A început să umble încălţat numai după ce tatăl lui l-a adus la Piura. Avea cincizeci şi cinci de ani şi era sănătos tun, sprinten şi cu putere de muncă. Credea că starea sa fizică bună avea legătură cu exerciţiile matinale de Qigong, deprinse de la prietenul său Lau, negustorul chinez, care se prăpădise de ceva vreme. Era singurul sport pe care- l practi case în viaţa lui, în afară de mersul pe jos, dacă sport li se poate spune acelor mişcări pe care le făcea ca în reluare şi care nu-i solicitau muşchii, ci erau mai degrabă o modalitate diferită şi înţeleaptă de a respira. Ajunse la comisariat încălzit şi nervos. Glumă sau nu, cel care scrisese acea scrisoare îl făcea să- şi piardă dimineaţa. 
(copyright Editura Humanitas, „Eroul discret“, de Mario Vargas Llosa)
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările