Arthur Suciu lansează un roman cu titlu provocator: „În gaură“

Arthur Suciu (42 de ani)

Scriitorul Arthur Suciu lansează sâmbătă, în Bucureşti, romanul „În gaură“, un titlu tot mai prezent de la începutul acestui an. Cartea, publicată de Editura Adenium, a primit recent premiul pentru debut în proză al Revistei ”Convorbiri literare”.

În gaură spune povestea unui copywriter politic, care-şi trăieşte criza de la 40 de ani într-un Bucureşti aflat, la rândul său, în criză. Acţiunea se desfăşoară în 2013, în timpul protestelor împotriva exploatării de la Roşia Montană. Referirile la lumea politică sunt frecvente. Cu toate acestea, romanul este unul foarte personal, fiind apreciat pentru limbajul direct al naratorului. Potrivit criticului Mircea Platon, În gaură este ”radiografia conştiinţei unei întregi generaţii: a celor născuţi la începutul anilor ’70”. La rândul său, criticul Paul Cernat a remarcat utilizarea în roman a ”capcanelor new media, Facebook ş.a., asumate ca proteze ale alienării urbane”, văzând în acelaşi timp în roman ”o parabolă a retractilităţii boeme sau underground”. Romanul are numeroase trimiteri şi citate indirecte la autori ca Mateiu Caragiale sau Baudelaire.  

După studii de filosofie, Arthur Suciu (n. 1974) a devenit jurnalist şi comunicator politic. Este doctor în ştiinţe ale comunicării, cu o teză despre raportul dintre discursul literar şi cel politic. A urmat un stagiu doctoral de opt luni la Sorbonne IV, Paris. Cărţile de factură literară – Contribuţii la apocalipsă (2008) şi Fericirea în vid (2012) – au, ca şi romanul În gaură, un pronunţat caracter existenţial. Pe lângă lucrarea teoretică Discursul autonom (2013), Arthur Suciu a mai publicat Drumul către viaţa privată (eseuri politice, 2009). A scris, de asemenea, editoriale şi analize pentru Ziarul Financiar, Cadran Politic, blogurile Adevărul etc. şi a realizat emisiunea City Talk, la Radio City FM.

Romanul În gaură va fi lansat mâine la Luna Cafe, Strada Viitorului nr. 32, de la ora 19.

Fragment din romanul În gaură:

„La un moment dat, viaţa o ia razna şi, oricât te ai zbate, nu mai poţi fi niciodată cel care ai fost. Am numit această situaţie criză de destin. Aşa cum văd eu lucrurile, «criza de la 40 de ani» este doar unul dintre efectele crizei de destin, care se manifestă mult mai repede, imediat după împlinirea vârstei de 30 de ani, şi durează un deceniu, durează probabil până la moarte. E adevărat, despre criza de destin nu se vorbeşte atât de mult ca despre criza de la 40 de ani. În general, oamenii nu şi dau seama de tragedia prin care trec decât atunci când ea începe să aibă efecte somatice.

Ca să afle c a îmbătrânit, unui bărbat trebuie de obicei să i se rărească părul şi să i cadă dinţii, să facă burtă şi să nu i se mai scoale. Deşi evidente, aceste defecte pot fi însă înşelătoare. În afara unor cazuri patologice, ele sunt şi relativ uşor de îndreptat cu un regim alimentar adecvat, fitness şi un dulap de creme.

Îmbătrânirea este confirmată mai degrabă de raportul, ţinut încă secret, al analizelor medicale. Ele arată, în cel mai bun caz, creşterea alarmantă a colesterolului şi trigli-ceridelor sau apariţia steatozei hepatice. Boala se află însă abia la început, organele nu se văd, au nevoie de timp până se dere¬glează cu totul. Ceea ce, în schimb, nu înşală niciodată şi nu admite remediu, lucrul care arată fără putinţă de tăgadă înce¬putul declinului este, desigur, privirea. Oricât ar fi de îmbuibat, un tânăr priveşte ca un tânăr. În ochii lui, candoarea îl flatează. Chiar dacă se ţine bine, pe un bărbat la 40 de ani îl trădează privirea lipsită de iluzii, acea faţă căzută, libidinoasă, la vederea căreia femeile se simt, dacă nu violate, cel puţin dezbrăcate. Nu fără rost se spune că ochii sunt oglinda sufletului.

La un moment dat, presimţi sau, în cazul unei conştiinţe lucide, ajungi prima dată la convingerea imposibil de refutat că viaţa n are absolut nici un sens. Ajungi aici de obicei mai înainte ca faţa să ţi se umple de riduri, mai înainte de a simţi gaura din stomac, mai înainte deci de schimbările anatomice inerente îm¬bătrânirii. Toate aceste transformări sunt naturale; ele pot fi încetinite, dar nu împiedicate şi conduc la un rezultat sigur: moartea. Le ai putea accepta, la limită, dacă ai simţi că viaţa a fost croită pe măsura ta, că fatala degenerare urmează unei vieţi bogate şi pline de sens. Acest lucru, bineînţeles, nu se întâmplă.

Epoca aceea care în vechile mituri a fost numită «de aur», epoca în care omul se sincroniza cu stelele şi cu pământul, dispărând din această lume fără ifose şi fără întrebări, aşa cum dispare pra¬ful suflat de pe noptieră, acea epocă s a sfârşit de mult şi este chiar îndoielnic că a existat vreodată.

Dimpotrivă, constaţi că îmbă¬trânirea şi moartea nu sunt despăgubite cu nimic, că nimic nu survine pentru a împiedica sau măcar pentru a justifica acest proces şi că singura variantă accesibilă şi rezonabilă, în condiţiile în care viaţa nu devine, prin aceasta, de nesuportat, este să vrei să trăieşti cât mai mult şi mai bine.”