16 oraşe, puse sub microscopul scriitorilor români contemporani | FRAGMENT

16 oraşe, puse sub microscopul scriitorilor români contemporani | FRAGMENT

Ploieşti, ilustrat de Mihail Coşuleţu. FOTO HUMANITAS

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din „Cartea oraşelor”, a doua antologie publicată în colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas. În acest volum găsiţi 16 oraşe văzute, trăite şi povestite de 16 scriitori contemporani, însoţite de ilustraţiile minunate realizate de Mihail Coşuleţu.

Ştiri pe aceeaşi temă

„16 autori din tot atâtea oraşe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera oraşului se insinuează pe nesimţite printre întâmplări, referirile directe la spaţiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile şi acţiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi şi a scrie oraşul. Scriind despre oraşul lui, fiecare prozator şi-a făcut de fapt propriul portret”, spune Andreea Răsuceanu, coordonatoarea volumului.

Autori în volum: MARIUS CHIVU - Râmnicu Vâlcea • MARIANA CODRUŢ - Iaşi • BOGDAN COŞA - Braşov • AUGUSTIN CUPŞA - Craiova • ADELA GRECEANU - Sibiu • BORCO ILIN - Timişoara • FLORINA ILIS - Cluj • ANGELO MITCHIEVICI - Constanţa • IULIAN POPA – Brăila • MIRCEA PRICĂJAN - Oradea • VIORICA RĂDUŢĂ – Ploieşti • ANDREEA RĂSUCEANU - Bucureşti • ADRIAN G. ROMILA – Piatra Neamţ • CORINA SABĂU – Câmpulung Muscel • SEBASTIAN SIFFT – Câmpina • TATIANA ŢÎBULEAC - Chişinău

Fragment din povestirea „Forevări” de Marius Chivu

În vara lui ’93, mama făcea un atac cerebral, tata era concediat de la Oltchim, după ce încercase să treacă prin poarta Combinatului o pungă cu fosfat ascunsă în căptuşeala unei genţi, iar numele meu apărea antepenultimul pe lista de admitere la ceea ce nici măcar nu era un liceu – Grupul Şcolar Economic-Administrativ şi de Servicii Publice din Râmnicu Vâlcea, situat la marginea oraşului, între cimitirul cartierului Lenin Sud şi Petrişor, dealul acoperit cu vegetaţie sălbatică, unde nu cu mult timp în urmă fusese găsit trupul dezgolit al unei ţigăncuşe în fundul căreia erau înfipte câteva crenguţe de brad.

La liceu m-am împrietenit cu un tip tăcut, poreclit Balerinu pentru că purta mereu aceiaşi pantaloni de fâş vârâţi în nişte ghete înalte cu talpă subţire, care probabil fuseseră ale mamei lui. Mă împrietenisem cu el şi pentru că avusese un ghinion mai mare decât mine, tatăl lui murise într-un incendiu la CET Govora, la doi paşi de unde lucrase tata, dar şi dintr-un alt soi de solidaritate, nici eu nu aveam prea multe haine, purtam o helancă alba de poliester purtată de tata în adolescenţa lui, al cărei guler ros mama îl descususe şi apoi îl cususe invers, astfel încât să-l pot îndoi cu partea tocită în interior. În „garderobă“ mai aveam un tricou negru lărgit cu AC/DC, o cămaşă de flanelă gri primită de tata ca echipament de lucru la Combinat, nişte blugi cu două mărimi mai mari, cumpăraţi de la un second-hand deschis în fosta Galerie Romarta şi o geacă de blugi, primită ca „ajutoare“ de la nişte belgieni, pe spatele căreia scrisesem mare cu pixul Megadet, fără „h“, că nu mai încăpuse. Profitând de indiferenţa părinţilor mei îngrijoraţi atunci de propriile vieţi, sfârtecasem blugii, îmi lăsasem părul să crească mai jos de umeri şi îmi pusesem în ureche un cercel pe care îl scoteam de fiecare dată când intram în casă.

Am fost colegul de bancă al Balerinului tot liceul, spre deplinul meu folos, întrucât la matematică am copiat după el până şi la Bac, având norocul ca numele noastre să fie consecutive în catalog. Chiuleam împreună, urcam Petrişorul şi fumam privind oraşul de sus sau citeam în tăcere, cărţi despre budism şi de Carlos Castaneda, el, biografia lui Hendrix şi romane de Sven Hassel, eu. În weekenduri mergeam cu bicicletele la ştrandul de la Ocniţa, la unitatea militară de la Vlădeşti, unde căutam gloanţe înfipte în malul din spatele poligonului, sau treceam podul peste Olt, unde se aflau o bază sportivă şi un mic complex pentru odihnă destinat muncitorilor de la Oltchim intoxicaţi cu cloruri. Uneori ne amestecam în gaşca lui Mielu Grănişteanu, care înscena jocuri de alba-neagra la capătul Podului Vinerii Mari, prefăcându-ne că pariem pe capacele sub care se afla bila, iar ăia ne dădeau bani de ţigări după ce păcăleau destui pensionari încât să bea toată seara la un restaurant elegant din centru numit De Georges.

Fragment din povestirea „Vara trecută” de Adela Greceanu

Nu mi-a plăcut să fiu adolescentă. M-a chinuit multă vreme intensitatea cu care trăiam totul şi despre care nu ştiam să vorbesc. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, cu corpul meu, nu înţelegeam ce mă făcea să plâng aproape seară de seară, înainte să adorm. Am purtat o dată nişte pantaloni roz trei sferturi. Mi-i cumpărase mama de la o colegă care primea pachete cu haine din Germania. Cadou pentru că intrasem la liceu. În Sibiul verii lui 1989 aşa ceva era o obrăznicie care sfida bunul-simţ, griul zilnic în care ne duceam vieţile cu toţii. Dar eu nu ştiam asta când am ieşit din casă în noii mei pantaloni. Era prima oară când mergeam singură „în oraş“. Am pornit de-a lungul şcolii militare, cu şirurile ei nesfârşite de clădiri identice, acum pustii, am ajuns la blocurile de pe Gheorghe Gheorghiu-Dej fără să mă întâlnesc cu nimeni, am trecut de magazinul universal Dumbrava şi de teatru şi am ajuns „pe centru“. Era una dintre puţinele zile caniculare din an când aerul devenea irespirabil şi tremura deasupra asfaltului încins. Nici ţipenie nu se zărea pe bulevardul Bălcescu. Toate casele aveau porţile mari de lemn închise. La cinematograful Pacea nici un afiş. Toneta de îngheţată, încremenită în mijlocul trotuarului, nu strălucea ca-n alte zile. Prin uşa de sticlă a magazinului Mercur, nu se zărea nimeni, nici măcar vânzătoarea. Am mers până-n Piaţa Republicii, am traversat-o, am trecut pe sub Turnul Sfatului, cu ceasul lui blocat la ora 8 şi 20, şi am ajuns în cealaltă piaţă, mai mică, şi ea pustie. Toţi se baricadaseră în spateleporţilor şi zidurilor. Eu eram pericolul, ziua în amiaza mare, cu pantalonii mei roz trei sferturi? Oraşul era închis pentru mine, mă refuza. Lucarnele în formă de pleoapă veşnic deschisă mă urmăreau cu o privire sâcâitoare. Ce puteam face? M-am întors şi-am zărit pe cineva intrând pe o uşă masivă de lemn încastrată în peretele unei case şi, cum se grăbea s-o închidă pe dinăuntru, l-am simţit măsurându-mă din cap până-n picioare. Am pornit-o înapoi, pe sub turnul cu ceas, prin piaţa care părea şi mai mare acum, „pe centru“, cu privirea aceea urmărindu-mă din ferestre, de după porţi încuiate, sclipind în ochii de pe acoperişuri. Făcusem ceva grav, ceva de neiertat. Dar ce? Am ajuns pe bulevardul cu şcoala militară şi deodată m-am trezit faţă-n faţă cu un tânăr în uniformă cazonă, încremenit în mijlocul trotuarului, care m-a măsurat din cap până-n picioare când am trecut pe lângă el şi mi-a şoptit foarte aproape de ureche: „Ţi-or intrat pantalonii la apă?“

Fragment din povestirea „Statuia Libertăţii şi cuiele Muruzoaei” de Viorica Răduţă

De oriunde vii pe linia ferată la Ploieşti, oraşul pare să te întâmpine cu păienjenişul de schele, de furnale şi smoală pe cer. Iar mirosul de petrol e pentru străini, nu şi pentru localnici, cu nările uscate în aerul greu. Dar acum altceva te întâmpină. În apropierea Gării de Sud, dincolo şi dincoace de linia ferată, sunt tufişuri încurcate în moloz, cu gropi dedesubt. Clădirile abandonate se îneacă singure, altădată împrejmuite, îngrijite, păzite. Întreprinderi pline de clocot sunt azi bucăţi sparte, ruginite, cu aşchii de cazane prin verdeaţa înaltă, cu garduri, zidărie sau interioare ca nişte maţe scoase din trup. Şi cu urme de om printre ele. Sau doar somnul lui. Un timp, 1 Mai s-a mai văzut cu clădirile în picioare, dar înecate în resturi de gunoaie şi arbuşti. De la o vreme, un singur pavilion a mai ţinut intacte şi geamurile pentru ultimii lucrători, transferaţi la Brazi sau la Eternitatea, peste pod. În fine, ochii clădirii au ieşit în fărâme de sticlă şi locul s-a nivelat. Aşa a ajuns mai aproape de gară, de unde orice autobuz te duce pe boulevard către centru. Bulevardul este, însă, locul prosperităţii Ploieştiului din vremurile bune pentru afaceri petroliere şi merită făcut pe jos. Până la Statuia Libertăţii din Piaţa Eroilor ai câteva rondure şi multe statui.

Prima e Statuia Vânătorilor. Regimentul 7 Prahova şi Batalionul II Vânători Ploieşti îşi lăsaseră în războiul din 1877 destule oase pe coastele Griviţei. Pe cele patru laturi ale monumentului sunt soldaţii, toţi cu puştile în mână, iar lumea admiră nu atât uniformele sau chipurile, cât, după cum sunt ţinute armele, chiar asaltul redutei. La inaugurarea de la rondul I, însă, din balconul clădirii înalte de pe colţ cu Democraţiei s-a strigat: Grigore Ion, Grigore Ion! Veteranul stătea lângă rege şi aghiotant, dar se simţea din nou pe culme, cu steagul în mână. Mustăţile lui Candiano şi Carol I nu s-au mişcat. Mai bine aici, şi-a spus bătrânul, decât în Piaţa Fructelor, la capătul bulevardului. Acolo se mai gândiseră să instaleze monumentul. Aici e loc larg, felinar pentru noapte… Gândul i s-a dus direct în pieptul lui Candiano, plin de decoraţii. Carol I ţinea în mână medalia statuii şi în ochi basorelieful de pe obelisc, cu el însuşi.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările