Radu Lupu a poposit în eternitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

S-a împlinit mai mult de o lună de zile din momentul în care am aflat că Radu Lupu a poposit în eternitate. Nu momentul despărţirii este important. Am lăsat să treacă un timp pentru a observa cum este lumea muzicală fără Radu Lupu.

 Căci pentru publicul de concert, pentru cel de specialitate, Radu Lupu a rămas alături de noi. Nu de asăzi, nu de ieri. De ani buni, cum o ştim, nu a mai urcat pe scena de concert. Marcat fiind de o teribilă suferinţă. A fost şi a rămas o prezenţă spirituală greu de confundat, imposibil de înlocuit. A fost evocat în presa internaţională, în cea scrisă, în cea vorbită, de asemenea la noi. 

Este motivul pentru care prefer a rememora anume momente de semnificaţie, momente preluate din sacul cu amintiri personale, momente cu totul speciale cărora le găsesc, în perspectiva deceniilor, anume motivaţii. Sunt momente care aruncă o lumină aparte asupra personalităşii artistului. La vârsta de nici treizeci de ani, la vârsta marilor îndrăzneli, a decis a se confrunta – a făcut-o de o manieră cu totul specială - cu marele tezaur al celor cinci concerte beethoveniene. In două seri consecutive în Studioul de Concerte din str. Berthelot, în compania Orchestrei Naţionale Radio conduse, pe atunci, de maestrul Iosif Conta. A fost o provocare adresată tânărului muzician, provocare la care Radu Lupu nu se aştepta; anume aceea de a cânta cele cinci concerte în două seri consecutive! Provocarea a fost acceptată. Curaj uimitor! Eveniment în premieră naţională! Sala era arhiplină. Căci ecourile privind cucerirea marilor premii, marile sale distincţii internaţionale, făceau vâlvă în continuare! Trezeau un interes enorm. Nu numai în zona interesului public muzical-artistic. Un miracol s-a petrecut!

Am ascultat şi am comentat cu sporită atenţie acele evoluţii unice în felul lor. Radu Lupu se concentra asupra discursului beethovenian de o manieră cu totul specială încercând a patrunde afundul textului, încercând a decela inclusiv resorturile cele mai intime, quasi microscopice ale acestuia. In consecinţă, spre uimirea tuturor, tempourile erau în mare parte mult lăgite; în mod special tempourile moderate dar şi cele lente. Este de amintit, discursul muzical nu devenea trenant! Radu Lupu avea capacitatea de a susţine evoluţia muzicală pe spaţii devenite imense. Sunetul său era cuvântul însuşi al muzicii. Forţa atracţiei era covârşitoare! Te lua cu sine! Spectacolul pianistic însuşi, era grandios! Nu pot uita, la vremea respectivă am comentat în deplin consens aceste evenimente atât de speciale cu două doamne, cu două remarcabile muziciene ale timpului, cu doamna Ada Brumaru, distins exeget, critic muzical, de asemenea cu doamna Ludmila Popişteanu, minunat pedagog al pianului. 

Dumnezeu să-i odihnească în pace! Pe toţi trei! Ulterior, în acea perioadă, în urma acelui regal concertistic, ”Imperialul” beethovenian a beneficiat de o imprimare specială de studio, şi de o ediţie LP. Sunt curios dacă editura actuală, Casa Radio, a reeditat acea imprimare pe care nu preget a o numi istorică. Cu câţiva ani mai înainte, în compania Orchestrei Cinematografiei conduse de Constantin Bugeanu, a fost realizată imprimarea discografică a celui de al treilea concert în do minor. Desigur, evoluţia ulterioară a carierei lui Radu Lupu a fost spectaculoasă. O ştim, a cântat în compania marilor dirijori ai timpului, în compania marilor colective simfonice ale lumii. Imprimări din creaţia lui Schubert, din creaţia lui Mozart, lucrări pentru două piane sau la ptru mâni, imprimări memorabile realizate în compania pianistului Murray Perahia, marchează cultura expresiei pianistice a timpului nostru. 

Devenise cetăţean britanic. S-a ocupat cu atenţie de situaţia părintilor domniei sale; plecaţi de la Braşov în ţări străine şi reveniţi mai apoi, acasă. Căci - nu-i aşa? - dorul de casă nu te lasă! Inainte de evenimentele din anul 1989, numele lui Radu Lupu era rostit cu mare discreţie. Nu apărea în presa scrisă sau în cea vorbită. Cei plecaţi trebuiau să rămâmnă plecaţi. Erau deciziile politice ale timpului. Ale aşa-zisei ”epoci de aur”. Ani în şir Radu Lupu revenea la Braşov în compania orchestrei simfonice locale, pentru a aduce o bucurie mamei sale. Numele său nu aparea însă pe afiş. A revenit în ţară, cu bucurie, cu cordială participare, în anul 1990! A fost printre primii muzicieni români reveniţi la Bucureşti! A oferit o generoasă donaţie Filarmonicii. In aprilie 1990 şi în iunie 1992 a concertat la Atheneul Român, în casa noastră a muzicii! Am avut cu el o unică întâlnire. Era firesc în comunicare, era cordial. Intenţionam să public dialogul nostru. 

Mi-a spus ca nu obişnuieşte să dea interviuri. Nu am insistat. Am înţeles că pentru el muzica era cel mai preţios şi unicul mijloc de comunicare. Am discutat despre apropierea lui specială faţă de Schubert; despre recitalurile sale la patru mâni. Evita a intra în amănunte privind relaţiile personale; iar aceasta în orice sens, faţă de oricine. Menţionam cu totul recent că Radu Lupu este muzica însăşi, muzica drept întruchipare a unei elevate spiritualităţi, că suntul reprezintă pentru el valoarea identităţii supreme. Personal stărui să cred că în anii din urmă s-a retras considerând că a spus tot ce se poate spune în muzică despre Mozart şi Beethoven, despre Schubert şi despre Brahms.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite