Momentele muzicale camerale ale sfârşitului stagiunii bucureştene

Alexandru Tomescu

Nu au fost puţine şi au fost importante; ...atât în Studioul de Concerte Radio cât şi la Filarmonică, la Ateneul Român. Ţin să rememorez realizarea cu totul impecabilă din punct de vedere stilistic, în compania Orchestrei de Cameră Radio, a celebrului ciclu al celor patru concerte grupate sub genericul Anotimpurile de Antonio Vivaldi.

Realizarea solistică aparţine tânărului maestru, violonistului Alexandru Tomescu, cel care a evoluat în compania tânărului dirijor englez Jonathan Bloxham. Nu viteza ameţitoare care-i seduce pe mulţi interpreţi, ci acurateţea privind definirea reliefului ritmico-melodic, tensiunea interioară, cea care propulsează spectacolul muzical-imagistic, claritatea temeinic formulată a acestuia, au fost virtuţile importante ale acestei realizări; ...la fel ca şi partea secundă a serii de muzică, dedicată în exclusivitate unor lucrări celebre ale clasicismului muzical vienez.

Este de remarcat, şcoala interpretativă engleză privind luminarea valorilor Barocului muzical european, se află de mai bine de jumătate de secol pe primul loc în ce priveşte marea performanţă, în ce priveşte claritatea articulaţiilor discursului muzical, propulsia absolut spectaculoasă a acestuia.                                                    

Îmbucurător este de constatat faptul că marea creaţie bachiană în valorile fundamentale ale acesteia, revine în sălile noastre de concert. Se cântă Bach în şcoală cu sens prioritar didactic, anume preludiile şi fugile din cunoscutul ciclu Clavecinul bine Temperat, de asemenea partitele şi sonatele pentru vioară solo, cele şase suite pentru violocel; foarte rar în versiune completă. Opus-urile bachiene mari sunt ocolite. Sunt greu de susţinut.                                                

Nu şi de câţiva dintre muzicienii care, iată, puţini la număr, aparţin totuşi unor generaţii diferite.

Tot la Sala Radio l-am putut reaudia pe tânărul maestru, pe pianistul Cristian Sandrin prezentându-ne propria sa versiune asupra celebrului ciclu al celor treizeci de Variaţiuni Goldberg. Claritatea şi echilibrul construcţiei au caracterizat versiunea sa condusă cu o limpiditate a susţinerii pe care arareori o întâlneşti la muzicienii performeri din generaţiile tinere. Inclusiv intonarea temei celei noi, contrastante , în finalul ciclului, acel terestru în laicitatea sa atât de contrastantă, Quodlibet, şi-a găsit locul firesc înainte de revenirea temei iniţiale.                                                                 

Cu decenii în urmă, la începutul anilor 80, acelaşi ciclu variaţional ne-a fost prezentat, la acea data la Ateneul Român, de pianistul Andrei Vieru. A recidivat cu totul recent pe relaţia atât de preţioasă, de pretenţioasă, cu Johann Sebastian; ...prezentându-ne alte două importante creaţii bachiene, anume Partita în mi minor şi Fantezia cromatică şi fuga în sol minor. Admirabilă a apărut construcţia planurilor sonore, înţeleapta departajare timbrală a vocilor în cadrul fugii din Toccata iniţială a lucrării. Poate că Fantezia cromatică ar fi putut beneficia de o evoluţie cu caracter declamatoriu, mai liber expusă, mai comunicativă, mai explicită. Sunt alegeri şi gusturi care trebuiesc respectate!    

Este drept, stagiunea camerală a Filarmonicii a găzduit la Ateneul Român evenimente peste care cu greu s-ar putea trece. Mă refer spre exemplu la recitalul de sonate de Beethoven, eveniment susţinut de violoncelistul Anton Niculescu în compania pianistului Viniciu Moroianu. De la concepţia programului şi până la realizarea acestuia se poate vorbi de faptul că am avut privilegiul de a fi asistat la un veritabil act de cultură; iar aceasta în contextual în care  – să o recunoaştem -  o parte importantă a publicului preferă spectacolul sonor al muzicii.                                 

Au fost prezentate lucrări aparţinând tuturor celor trei perioade de creaţie, anume op.5 nr.2, op.69 în la major precum şi cea în do major op.102, lucrare pe parcursul căreia relaţia de caracter prin opoziţie, Andante-Allegro vivace şi Adagio–Allegro vivace, a fost excelent construită de cei doi muzicieni performeri.                                    

Poate că trăsătura de arcuş nu a avut fermitatea celei cu care Niculescu opera în urmă cu patru ani, pe atunci în compania pianistului Bruno Canino, dar claritatea gândului cu care a fost definitivat serialul celor cinci sonate beethoveniene pentru pian şi violoncel, rămâne neschimbată.                                             

Un moment important al stagiunii recent încheiate îl constituie recitalul pianistei Ilinca Dumitrescu, seară de muzică susţinută tot la Ateneul Român şi dedicată în întregime creaţiei maestrului Mihail Jora. Este personalitatea care a contribuit de natură hotărâtoare la edificarea profesională a domniei sale.                 

A fost un act de curaj profesional pe care nu mulţi dintre muzicienii noştri performeri sunt dispuşi a-l susţine.

Îi datorăm, spre exemplu, prezentarea Sonatei în re bemol major, lucrare pe care nu-mi aduc aminte să o fi ascultat pană în acest moment, în sala de concert. Mai multe dintre Caietele de piese i-au fost dedicate în epocă tinerei pianiste, drept pentru care consideră drept o datorie de onoare a le prezenta, inclusiv Preludiile pentru pian op.42.

Remarcabilă sub aspectul coloraturii timbrale mi-a apărut prezentarea  cunoscutei suite Joujoux pour Ma Dame, lucrare scrisă de autor cu aproape un secol în urmă. Rămâne drept o promisiune pentru viitor, o creaţie majoră a pianisticii europene din prima jumătate a secolului, anume Variaţiuni pe o temă de Robert Schumann, team preluată din celebrul ciclu de lieduri Dragoste şi viaţă de femeie; lucrarea maestrului, după parerea mea, se ridică la nivelul marilor creaţii ale genului, semnate în epocă de Constantin Silvestri sau de Maurice Ravel.

Materialul a apărut anterior în publicaţia România Literară