Mitzura Arghezi a murit. Fiica poetului era profund ataşată de Mărţişor, casa memorială a lui Tudor Arghezi

Mitzura Arghezi a murit. Fiica poetului era profund ataşată de Mărţişor, casa memorială a lui Tudor Arghezi

Casa memorială Tudor Arghezi FOTO Mediafax

Mitzura Arghezi, fiica poetului Tudor Arghezi, a murit marţi dimineaţă, la vârsta de 90 de ani. Ea era internată, din luna septembrie, într-un cămin de bătrâni privat din sectorul 1 al Capitalei. Casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa, între 1930 şi 1967, e încă foarte vie, de parcă stăpânii ar fi doar puţin plecaţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Domnica Teodorescu, cunoscută sub numele Mitzura Arghezi, s-a născut pe 10 decembrie 1928, în Bucureşti.

Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare. Mitzura l-a adorat pe tatăl ei, iar acesta a iubit-o, la rândul său, nespus. De altfel, fetiţa îi ascuţea creioanele, şi, existând o legătură foarte strânsă între cei doi, în prezenţa ei Arghezi scria poezii. Şi astăzi, portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele se află încă pe masa de lucru a lui Arghezi.
 
Republicăm, mai jos, un reportaj din 2011 despre casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa, între 1930 şi 1967, şi de care Mitzura Arghezi, care a murit marţi dimineaţă, era profund ataşată. 
 
Universul casnic

Casa, alcătuită din parter şi etaj, are în jur de 18 camere şi mai multe dependinţe. Multe obiecte tradiţionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic, putine, obiecte de artizanat, butoiaşe pentru ţuică sau fuiorul de tors al Paraschivei. Scriitorul avea stupi de albine şi teascuri de zdrobit strugurii. În conacul în care a locuit poetul, începând cu 1930, te întâmpină mobilierul de cireş, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri, icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de artă, fotografii, documente originale din istoria familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosită în filmul „Doi vecini" din 1959 al lui Geo Saizescu, în care a jucat şi Mitzura Arghezi.



Mă amuză ochelarii de motociclist ai poetului. Păşesc timid pe lângă sobele din teracotă albastră sau prin laboratorul în care făcea Arghezi parfumuri. Studiez gramofonul, samovarul, jucăriile şi tăbliţele de scris din camera copiilor, şevaletul la care picta doamna Paraschiva. Parcă îmi vine să ating periile de păr ale stăpânei casei, dar şi paltonul, pălăriile, umbrelele lui Arghezi, valizele cu care pleca în călătorii sau chiar şi sabia cumnatului Stamatiade. Vitrina cu bibelouri, masa din sufragerie, toate au rămas neschimbate. O fotografie cu Galaction, îmbrăcat în preot, se poate vedea în tipografia-muzeu.

La cenaclul lui Macedonski, Arghezi l-a cunoscut pe Grigore Pişculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat peste şase decenii, „ca doi plugari vecini, întâlniţi primăvara pe brazdă şi aprinzându-şi unul de la celălalt luleaua". De altfel, poetul a fost prieten bun şi cu pictorul Ştefan Luchian, fiindu-i acestuia alături în momentele grele ale bolii.

Mă impresionează tablourile de Francisc Şirato, portretele realizate de Rodica Maniu, picturile lui Nicolae Dărăscu, bustul scriitorului, operă a sculptorului Oscar Han, alături de alte lucrări de Alexandru Macedonski, Iosif Steurer sau Constantin Calafeteanu.Într-o altă cameră găsesc aparatul de radio Atwater Kent, adus de Tudor Arghezi în 1927, dar şi un magnetofon din 1956, un dulăpior vechi, de peste un secol, o fotografie a scriitorului la 82 de ani (lucrarea artistului fotograf Aurel Mihailopol), hărţi cu săgeţi, marcând traseul călătoriilor şi traducerilor poetului în lume.

Familia Arghezi: părinţii Paraschiva şi Tudor, alături de copiii Baruţu şi Mitzura

Potrivit testamentului lui Arghezi, casa a devenit memorială, fiind inaugurată la 20 mai 1974, sub patronajul fiicei poetului,Mitzura Arghezi. 

Omul sfinţeşte locul

În 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.240 de metri pătraţi, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti, unde şi-a construit casa de la Mărţişor. A făcut-o din nimic, erau aici numai mărăcini. „Când am cumpărat terenul ca să-mi clădesc casa, confraţii mă cam luau peste picior. Ziceau că n-am să fac prea mulţi purici pe aici", a scris Arghezi. Părinţii scriitorului născut în Bucureşti au fost originari din judeţul Gorj, „cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire, cu „ţărani primitivi" şi un „folclor admirabil": „Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial". Poate de dorul acelor plaiuri, Arghezi a construit Mărţişorul, pe dealul Piscului, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti şi a Cimitirului Bellu. La început, Arghezi a sădit, pe teren,  pomi fructiferi şi viţă-de-vie. Construcţia casei şi a anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de cincisprezece ani.

În timp, scriitorul a observat că oamenii din mahala atârnau pe vişini şnururi roşii şi albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei văzut de Arghezi la bunicii din Oltenia. Acestea i-au inspirat numele casei, „Mărţişor", vestitor de primăvară.  Pentru că strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a împământenit acest nume.„Când m-am aşezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat. M-am luptat cu primarii şi am introdus apă, lumină, am izbutit să se pietruiască bucata asta de uliţă şi să se facă o stradă, am adus cel dintâi telefon de prin partea locului", a povestit scriitorul.

Toţi pereţii casei au ferestre, nu era lumină electrică şi lumina venea prin geamuri.  Telefonul i l-a aprobat directorul Societăţii de Telefoane, „un american care învăţa româneşte citind cărţile mele. Când i-am prezentat cererea şi a văzut că eu sunt Arghezi, mi-a spus că stâlpii de la Sfântu Gheorghe până la poarta mea îi va pune societatea, dar în curte la mine va trebui să-mi plătesc stâlpii. Era legalist, americanul... Pe urmă au început să se aşeze şi alţii în preajma mea", scria Arghezi în 1956. Între 1935 şi 1937 a fost ridicată clădirea anexă care a servit drept tipografie, în 1948 fiind naţionalizate maşinile de tipărit „Bilete de papagal".


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: