Articol publicat pe blogul Despre Opera.

E important ca teatrele de operă din provincie să încerce mereu „să dea lovitura”, pentru că aşa se creează presiunea necesară ca ONB să demonstreze că nu degeaba are cel mai mare buget şi că trebuie să-l cheltuiască cum trebuie. Opera Braşov are meritul de a o aduce pe scenă pe Aurelia Florian, viitoarea Violetta Valéry la San Francisco Opera din această toamnă, ba mai mult, chiar să o includă în ansamblul ei pe una dintre vocile româneşti cele mai promiţătoare ale momentului. În acest context, voi trece peste punerea în scenă inevitabil provincială a lui Dimitire Tăbăcaru, cu toată convenţionalitatea ei. Nu pentru asta am bătut drumul până la Braşov.

Aurelia Florian a fost vedeta deschiderii de stagiune din 2014 de la ONB, când clădirea renovată a teatrului propunea publicului o montare excelentă semnată de regizorul Paul Curran, de fapt cea mai de succes producţie de operă de la Bucureşti din ultimii ani, călătorind şi la Philadelphia la un moment dat (şi puţin a lipsit să ajungă şi la Opera di Roma). Au trecut trei ani de atunci şi interpretarea Aureliei Florian a evoluat, în mod cert. Culoarea întunecată a vocii ei are astăzi mai multe nuanţe. Violetta ei e mai reală, experienţa sopranei se vede la fiecare frază, fiecare pianissimo înseamnă ceva în interpretarea ei, nu doar un simplu ornament. Păcat că vocea nu a fost în formă aseară şi atacul asupra notelor înalte, în special în primul act, a fost tăios, aproape de spinto, Sempre libera ridicând nişte obstacole aproape insurmontabile (inclusiv fără mi bemolul pe care toţi melomanii îl aşteaptă ca pe un salt mortal). Dar Traviata este mult mai mult decât pirotehnie vocală şi, pe măsură ce Violetta se apropia tot mai mult de moarte, şi Florian devenea tot mai convingătoare (chiar prea convingătoare la un moment dat, când tusea de pe patul de suferinţă din ultimul act părea îngrijorător de reală). Duetul cu Germont tatăl a arătat fragilitatea, iar finalul actului doi – vulnerabilitatea. O imagine greu de uitat, cea a Aureliei Florian prăbuşită la marginea scenei, cu o mână atârnând în afara ei (şi în afara convenţiilor, în acelaşi timp), cântând Addio del passato cu capul lipit de podea, emoţionant, sunetele păreau că vin de pe lumea cealaltă.

Florian are o voce amplă, astfel încât nu orice tenor îi poate face faţă ca Alfredo. Cu certitudine nu unul lejer. La Braşov a fost Alin Stoica, a cărui culoare dramatică a făcut furori în rândul publicului, tenorul cântând cu un aplomb atât de surprinzător, încât greşelile de intonaţie au trecut neobservate. Într-adevăr, obişnuinţa de a asculta tenori lirici tineri într-un stereotip al unui Alfredo de pluş a fost spulberată de acest Turridu, macho în multe momente, dar şi vulnerabil şi foarte credibil. Păcat că Şerban Vasile, un bariton cu o voce atât de frumoasă, a părut să ignore toată seara linia amplă şi stilistica verdiană a lui Germont, schimbările sale de culoare fiind derutante şi lăsând impresia unui suflu scurt şi a unei lipse de inspiraţie decepţionante.

Rolurile secundare au variat foarte mult, de la strident (Flora Bervoix) la luxuriant (Douphol sau Grenvil). Corul a cântat cu destulă brutalitate (în special în ultimul tablou din actul doi), în schimb orchestra a fost biciuită cu folos de Giuseppe Carannante, care a scos-o de mai multe ori din rutină.

Caseta tehnică:

Sâmbătă, 17 iunie 2017, Opera Braşov
Giuseppe Verdi: La traviata
Regia: Dimitrie Tăbăcaru; Scenografia şi costumele: Rodica Garştea; Coregrafia: Nermina Damian
Aurelia Florian – Violetta Valéry; Alin Stoica – Alfredo Germont; Şerban Vasile – Giorgio Germont; Andrei Lazăr – Gaston; Gabriela Hazarian – Flora Bervoix; Sonia Hazarian – Annina; Alexandru Aghenie – Baronul Douphol; Claudiu Bugnar – Gastone; Paul Tomescu – Marchizul d’Obigny; Dan Popescu – Dr. Grenvil; Dan Ionescu – Majordomul; Irinel Felea – Grădinarul.
Solişti balet: Anca Branea, Alexandru Fotescu.
Corul, Baletul şi Orchestra Operei Braşov
Dirijor: Giuseppe Carannante; Dirijor cor: Leonard Boga