Numai în ultimele săptămâni a concertat atât la Filarmonica bucureşteană, cât şi în compania O.N.R. Aici, în Studioul de Concerte Radio a susţinut recentul său concert bucureştean; primit cu mare simpatie de o sală plină până la refuz.

Programul? Consistent. Ambiţios întocmit. În parte imprudent. Explicabil, dată fiind vârsta domniei sale; pragul vârstei de patruzeci de ani! Partitura celei de a doua Suite enesciene, în do major, conţine pagini dintre cele mai dificile din întregul repertoriu orchestral al compozitorului; se lucrează mult la limpezirea acestora în fapt sonor. Temerar în cazul ansamblului orchestral dar şi pentru solist a fost momentul secund al programului, pagină prezentă foarte rar pe afişe, anume primul Concert în fa diez minor de Serghei Rachmaninov; lucrarea a marcat, la 19 ani, debutul său componistic. Erau anii sfârşitului de secol XIX. Lucrarea oferă un mare spectacol orchestral dar şi unul pianistic; susţinut de această dată cu animată pregnanţă de cei doi protagonişti, de întregul colectiv orchestral.

Horia Mihail este pianistul marilor încercări pe care le abordează cu vădit curaj, cu inspirată imaginaţie; inclusiv de această dată! Indiscutabil, momentul special al serii de muzică l-a reprezentat susţinerea celor două importante lucrari orchestrale datorate lui Maurice Ravel, anume  Valsurile nobile şi sentimentale şi celebrul  Bolero. De această dată au fost imaginate şi susţinute în flux continuu; deşi, trebuie să recunoaştem, nobleţea sentimentelor valsante se potriveşte foarte puţin cu temperamentalele momente ale Bolero-ului. Le-a adunat, poate, doar aspectul dinamic; căci ultimul vals se stinge în sonorităţi palide; sonorităţi cu care îşi face debutul prima secvenţa a Bolero-ului. Dar rafinamentul timbral, proporţia atent gradată a sonorităţilor, dinamica inspirată a mişcărilor, cursivitatea fluxului orchestral, totul a fost susţinut cu specială aplicaţie în spiritul unei colaborări utile pe care Gabriel Bebeşelea ştie a o imagina, ştie a o întreţine. Acelaşi lucru l-am putut observa şi pe parcursul concertului susţinut în compania Filarmonicii bucureştene, cu câteva săptămâni în urmă. Le datorăm, lui Gabriel Bebeşelea, de asemenea violistului Răzvan Popovici, realizarea acestui atât de special opus romantic care este Simfonia  Harold în Italia, de Hector Berlioz, lucrare simfonic-concertantă foarte rar prezentă şi aceasta, în sălile noastre de concert. Spiritul imaginativ, dinamic, al şefului de orchestră, a întâlnit vibraţia sensibilă a comunicării virtuoze pe care o animă violistul solist; dar şi buna participare a întregului colectiv orchestral. Aici s-a concentrat întreaga energie a muzicienilor performeri, dirijor şi membri ai ansamblului.

Căci, în ceea ce priveşte simfonia beehoveniană, cea de a 3-a, în mi bemol major, lucrare prezentă în prima parte a concertului, s-a considerat – probabil – că aceasta se poate desfăşura „de la sine” în virtutea faptului că este un opus vedetă al marilor ansambluri; căci, este drept, în repertoriul Filarmonicii a fost reluat cu ani în urmă de Horia Andreescu iar mai demult de George Georgescu. Este drept, sentimentul bunei comunicări, al comunicării inspirate, eficiente, dintre şeful de orchestră şi muzicienii ansamblului, poate aduce marile momente ale muzicii.

Material apărut anterior în publicaţia România Literară